Anda Docea

Poveşti aproape adevărate despre lucruri aproape întâmplate

duminică

23

iulie 2017

1

COMENTARII

7:39

Scris de , Publicat in Întâmplări

Iei același tren în fiecare dimineață, la aceeași oră. Parcurgi drumul știut, stai la serviciu regulamentar și te întorci la nevastă, aceeași de 20 de ani, și la cei doi copii, aflați taman la vârsta când pretind lucruri costisitoare și nu te mai integrează în programul lor. Sau la bărbatul care nu vrea nimic altceva decât să se căsătorească repede cu tine, să deveniți părinți și toate celelalte lucruri care presupun un „împreună”.

În trenul de 7:39 te ciocnești într-o zi de cineva. Apoi, în fiecare zi. Stai de vorbă puțin. Apoi, un pic mai mult. Începi să te ridici dimineața din pat înainte să sune ceasul. Petreci mai mult timp în oglindă. Nu te mai grăbești atât de tare seara la ceea ce generic numim „acasă”. Îți amintești de „criza vârstei a doua”, despre care scriu revistele, cea care îi face pe oameni să o ia razna și îți vine să râzi, în cazul tău nu are cum să fie vorba despre așa ceva, nu-i așa, ai găsit doar un mod de a umple mai bine timpul ăla, timp pe care de 12 ani îl petreci pe drum, același drum, în total 60 de zile pe an, din ore puse cap la cap, 2 luni într-un tren pe care altădată îl urai, dar asta se întâmpla înainte de ziua cu pricina, ziua în care ai învățat să minți prin omisiune, de parcă asta ai fi făcut de când e lumea. O să se termine, trebuie, dar nu vrei să o închei nici măcar cu o zi înainte, meriți asta, să simți tot ce simți acum și nu mai știai cum e, nici nu credeai că ți s-ar mai putea întâmpla vreodată, o să fie cu suferință, dar nu vrei să faci niciun rău nimănui, vrei doar să fii un pic egoist, stai 60 de zile pe an în trenul ăla făcând ceea ce trebuie, nici nu mai știi când ai râs așa ultima dată, nici când ai dansat, ba da, îți amintești cu greu, parcă la nuntă. The day the music died.

739-Still1

The 7.39 trebuia să fie un serial, dar a sfârșit prin a avea o singură parte. Aventura s-a terminat, iar personajele s-au întors la traiul lor, fără un „după aceea”. Exact ca-n viață. După episodul-pilot, nu mai avem destul curaj.

Parcurgi în continuare același drum, în numărul regulamentar de minute, te întorci în fiecare seară la tot ceea ce numim generic „împreună”, râzi de criza vârstei a doua, care ție nu ți s-a întâmplat niciodată, nu-i așa, și îți spui în fiecare zi, de câte ori de nevoie, în oglinda în care te privești tot mai scurt: oricum n-ar fi mers. Și, de fapt, nu ți-a plăcut să dansezi niciodată.

1 Comentariu

  1. Lacramioara

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *