Anda Docea

Poveşti aproape adevărate despre lucruri aproape întâmplate

joi

24

septembrie 2020

0

COMENTARII

Ce se-ntâmplă cu noi

Scris de , Publicat in Întâmplări

Am tot încercat să-mi amintesc când am simțit-o prima dată. N-am reușit. Starea s-a insinuat treptat, parșiv, asemeni unui vin bun care îți urcă până-n creștetul capului. Dar să zicem c-a fost într-o dimineață, așa că reiau:

Într-o dimineață, m-am trezit un pic altfel decât în zilele precedente. Posibil să fi fost week-end, înainte de pandemie, cu câteva întâlniri planificate. La care nu prea aveam tragere de inimă să mă duc. Una dintre ele s-a anulat și m-am bucurat. Puteam să mai dorm două ore. Cealaltă era seara, duminică seara, cât să fii apoi fără randament toată săptămâna. În timp ce mă pregăteam, m-am întrebat când am început să nu mai vreau să ies duminica. De câtă vreme asta mă obosește cât pentru o săptămână întreagă. Care o fi fost ultimul week-end cu două-trei ieșiri în oraș la rând. În ce an.

În adolescență, ascultam Discoteca în blue jeans la Radio România Tineret în fiecare sâmbătă seara, de fapt până dimineața la 5, și mă țineam de acest program nocturn și în restul zilelor de liceu. Se transmiteau dedicații la un telefon fix pe care nu am reușit să îl prind liber niciodată, iar plăcerea mea era să număr de câte ori se făcea, pe noapte, dedicația „pentru toate fetele singure, cu mesajul să sune la…”. În facultate, provocarea, pentru mine, era să învăț doar una sau două nopți fără să închid ochii pentru nota maximă. Mai târziu, când mai scriam câte un articol pentru vreo revistă, îl lăsam pentru ultimul moment (nu cumva să ratez vreo idee grozavă care ar fi putut să-mi vină taman după predare). Recordul a fost de 15.000 de semne, cu punct de pornire la 11 seara și ultima editare la 05:20. Au funcționat toate, se pare. Să treci pe acasă doar cât să-ți schimbi bagajul de munte cu cel de mare și autocarul cu un tren. Să mergi la serviciu și să faci interviuri coerente fără să închizi un ochi în noaptea precedentă.

Și, apoi, dimineața sau diminețile în care ai vrea să mai sari chiar și peste lucrurile plăcute. În care ai putea, la o adică, să mergi oriunde, dar alegi să nu, poate doar de data asta nu. În care în ruptul capului nu te-ai mai duce la munte dacă tocmai ai venit de la mare. Și, mai grav, în care ai putea scrie 15.000 de semne, dar o lași pe altădată, oricum nu se mai prea citesc textele lungi.

©Emilian Chirilă | www.emilianchirila.ro

©Emilian Chirilă | www.emilianchirila.ro

Am prieteni cu 10-15 ani mai tineri care adoră să stea peste program, să lucreze în week-end și să se implice în cât de multe proiecte le permite timpul. Care, atunci când ne întâlnim, vorbesc numai despre muncă. Am fost și eu acolo, de fapt, dacă ar fi existat vreun titlu onorific pentru asta, îl aveam de mult. Prin urmare mă abțin să le zic că, de la o vreme încolo, toate astea nu vor mai conta. Nici nu vor mai ține minte în ce fel i-a lăudat șeful sau cât de tare au tras într-o sâmbătă, cât pentru o echipă. Doar că a mai trecut un an în care n-au făcut traseul ăla pe munte pe care îl tot amână, n-au văzut soarele răsărind din mare, n-au cântat Angels cu zeci de mii de oameni, n-au căutat cazare înnebuniți într-un oraș cu o limbă imposibilă, nu s-au dat toată noaptea în roata cea mare din parc și n-au mai sunat o persoană pe care o plăceau (pentru că au ales să termine ceva de lucru). Dar poate că, pentru ei, nu va fi așa. Poate cei zece ani între 30 și 40 nu trec la fel de repede pentru toată lumea.

Acum e mai ușor să prinzi linia liberă, așa că las și eu o melodie, cu dedicația „pentru toți băieții cu care nu m-am mai văzut pentru că aveam de scris/filmat/montat/documentat/citit/învățat etc., cu mesajul: măi, îmi pare rău!”. Duminică mă duc să mă dau în roata cea mare, de cinci ori cred că e un compromis bun. Ziua, evident.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *