Anda Docea

Poveşti aproape adevărate despre lucruri aproape întâmplate

duminică

23

august 2020

0

COMENTARII

De ce zâmbea Anastasia

Scris de , Publicat in Închipuiri

Domnișoara Anastasia a fost văzută ultima dată zâmbind larg duminică dimineața, la ora 10:51.

Anastasia coborî din tramvai și porni în pas alert către parc. Nu mai era mult timp. Într-o formă sau alta, lucrurile aveau să se lămurească. Nerăbdarea, curajul și frica se făcuseră toate ghem și o apăsau pe suflet, undeva în stânga. Mintea ei analiza febril, iar și iar, cele două variante. El putea să vină. Sau să nu vină.

Tatăl ei îi spusese odată că formularea „hai s-o luăm de la capăt” este o minciună. Că tot ce ai trăit, ales, ratat, făcut se lipește de tine în feluri care nu mai pot fi dezbrăcate. Anastasia însă credea că orice poate fi cusut la loc și ținut împreună. Condusese de câteva ori bărci de hârtie împotriva curentului – n-au înaintat, dar nici nu s-au scufundat. Ratase niște telefoane care ar fi contat și răspunsese la unele care ar fi trebuit date de pereți. Folosise deja, până la împrietenire, propoziția „aș vrea să fiu singură” în loc de „aș vrea să mă iubești”. E drept, văzuse cam multe filme terminate când trebuie și nu brusc, așa cum e-n viață. Prin urmare, decisese să trimită acest mesaj scurt:

Adevărul este că mi-a fost frică. Ai avut dreptate. Cu toate. Hai să o luăm de la capăt. Putem continua? Te aștept duminică dimineața, la 11, la intrarea în parc. Poți să vii sau să nu vii. O să înțeleg.

Mai erau doar câteva minute, iar Anastasia simțea că are un balon cu heliu în loc de inimă. Doar două variante, își repeta. Vine sau nu vine. În ambele cazuri, viața merge mai departe. Pașii ei au devenit tot mai mici și mai rari. Când ajunse la marginea drumului, ridică privirea din pământ și atunci îl văzu. Îi zâmbea. Bărcile de hârtie plutesc uneori împotriva curentului, își zise, și-și flutură brațele. Făcu un pas, apoi un salt mare.

©Emilian Chirilă | www.emilianchirila.ro

©Emilian Chirilă | www.emilianchirila.ro

Bărbatul între două vârste privea în gol, în lungul drumului, în timp ce-și ștergea mecanic ochelarii de cămașă. Polițiștii așteptau lângă el.

-Nu am mai avut ce să fac. Nimeni n-ar fi avut. S-a aruncat în fața mea, făcând din mână cuiva de peste drum. Era verde pentru mașini de ceva vreme. Apucasem să accelerez.

Domnișoara Anastasia se odihnea pe caldarâm, după aproape 33 de ani în care jonglase din răsputeri cu cele trei sfere numite generic viață, moarte și vis. Ca noi toți. Pirueta ei finală ar fi putut trece drept una deosebit de grațioasă, urmată de un mic pas, pe tărâmul de dincolo.

-Unde este însoțitorul victimei? întrebă unul dintre polițiști.

Șoferul își puse ochelarii, iar ochii lui erau de două ori mai mari – de la lentile și de la mirare.

-Prietenul, cunoștința, omul care era pe cealaltă parte a drumului. Unde este?

-Păi, de fapt… De cealaltă parte a drumului nu era nimeni.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *