Decalog
Scris de Anda, Publicat in Căutări
Cineastul polonez Krzysztof Kieślowski a transpus, la finele anilor `80, cele zece porunci în zece ore de film pentru televiziune. Zece episoade dramatice, răscolind tot umanul din noi.
„Să nu ai alţi dumnezei afară de Mine” e subtitlul primei părți, în care un profesor universitar își crește singur băiatul de 10 ani întru glorificarea științei. Nu există problemă pentru care (dacă este descompusă corect și cu formulele aplicate ca la carte) computerul să nu aibă soluția exactă.
Nerăbdător să-și încerce noile patine, cadoul de Crăciun din partea unei mame aflate departe, care nu sună aproape niciodată, Pawel vorbește cu Institutul Meteorologic pentru a afla date precise despre vremea din ultimele zile. Tatăl le introduce pe toate într-un program menit să testeze rezistența gheții la presiune. A rezultat că cineva de trei ori mai greu decât Pawel ar putea patina în siguranță. După ce băiatul a mers la culcare, tatăl a mai verificat o dată calculele, apoi a ieșit și a probat el însuși gheața de pe lac, sărind, patinând, lovind-o cu un băț.
A doua zi, gheața de pe lac se crapă și Pawel moare înecat.
Cred că religia, dincolo de promisiunile unei lumi minunate (sau, dimpotrivă, ale unei suferințe veșnice), dincolo de reguli stricte și de lipsa de înțelegere a unor aspecte care țin de natura umană, ar fi de dorit să ofere și mijoacele de a trăi mai bine viața care ne este dată acum, aici. De a ne înțelege mai bine –pe noi și între noi. De a ne găsi, cumva, liniștea în această lume în care ipotenuza la pătrat va fi mereu suma pătratelor catetelor. Și în care gheața se poate crăpa în fiecare zi.
-Ce este moartea? și-a întrebat Pawel tatăl, la un moment dat.
-Inima încetează să mai pompeze sângele, care nu mai ajunge la creier. Funcționarea încetează, totul se oprește. Acesta este sfârșitul.
-Și ce mai rămâne?
-Rămâne ce a realizat acea persoană. Amintirea ei. Amintirea că se purta într-un fel anume, că poate a fost o persoană bună. Chipul ei, zâmbetul ei. Sau poate dintele ei lipsă.
-Nu ai spus nimic despre sufletul ei.
-Nu există suflet.
-Mătușa spune că există.
-Unii consideră că e mai ușor să trăiești crezând asta.
A încerca să înțelegi religia în raport cu logica lui 1+1=2 este ca și cum i-ai reproșa unui tânăr de 14 ani că nu compune opere precum Mozart. Pe de altă parte, omul contemporan a ajuns la un nivel atât de înalt de închipuită autosuficiență, încât i se pare că are răspunsul la toate, iar tot ce nu se poate transpune într-o formulă precisă nu are dreptul la existență. De ce? Pentru că aici avem logos-ul.
Religia, pe de altă parte, este domeniul mythos-ului. Prea puțin contează aici că din punct de vedere logic nu poți brăzda apele mării și lăsa un popor întreg să o traverseze, că pâinea se poate multiplica sau că un imam nu poate dispărea pentru a reapărea niște secole mai târziu. Religia nu lucrează cu fapte, cu tangibil, ci cu repere, cu idealuri.
Când le amesteci pe cele două se produc cataclismele. Când spui că profetul x este mai prost decât y din considerente logice sau folosind drept reper lumea contemporană ție și nu lor, atunci ciorba este și grețos de grasă, dar și respingător de acră.
Întrebarea nu este care este mai bun, mai folositor, logos-ul sau mythos-ul. Nici pe departe. Întrebarea este cât de alienat putem fi să credem că viața poate exista fără amândouă. Aceasta dincolo de presupusa perfecțiune a clopotului de sticlă pe care omenirea și l-a trântit deasupra capului.