Anda Docea

Poveşti aproape adevărate despre lucruri aproape întâmplate

luni

14

martie 2016

3

COMENTARII

A fi sau a nu fi „vedetă” de televiziune

Scris de , Publicat in Dilema veche

În vara sufocantă a lui 2003, când m-am mutat în Bucureşti din Cluj-Napoca, la redacţia Matinal a TVR-ului se aflau în practică vreo zece fete. În afară de mine, toate erau încă studente, la jurnalism sau la alte facultăţi. Nu ştiu dacă toate visam să devenim „vedete de televiziune”, cert este că, din acel grup, mai suntem, în prezent, în TVR, doar două.

Emisiunea era zilnică, trebuiau acoperite cu materiale câteva ore, iar lucrurile se desfăşurau pe repede înainte. Meseria se fura, nu avea timp de tine aproape nimeni. Ne băteam să mergem cu reporterii pe teren. Dacă echipa era completă, cu operator, electrician, sunetist şi şofer, nu aveam loc în maşină. Nu înţelegeam cum se vizionează sau ce înseamnă să tai pe muzică. De ce era nevoie de atâtea casete beta la montaj. Am fost fericită când le-am dibuit pe toate: una era cu sincroane, alta cu ilustraţie, una sau două cu imagini de arhivă neutre, o alta pe care trăgeai vocea, una cu muzică şi una pe care puneai materialul final. Nu se mai montează de multă vreme aşa. Dar, atunci, cu cât turnul de casete era mai înalt, cu atât mai mândră eram.

veche

noiembrie 2004

Mult timp, m-am temut că îmi va tremura mâna pe microfon la primul interviu. Că voi uita din întrebările pe care le învăţasem temeinic, cu o seară înainte. Că, la montaj, n-o să ştiu ce să-i cer editorului. Cel mai mult îmi plăcea să scriu texte, chiar dacă scurte şi concise, ca pentru ştiri. N-am avut voie o vreme să pun voce, din pricina accentului ardelenesc şi a faptului că sunt uşor peltică, în cadru nu apăream niciodată, conform instrucţiunilor de atunci, aşa că visul meu de a deveni prezentatoare se estompa pe zi ce trecea.

Rapid, am învăţat lecţia „reporterul e şeful echipei”. Asta însemna că trebuia să strângi şi să coordonezi alţi patru oameni, să faci traseul şoferului, să le spui ce aparatură să ia în funcţie de subiect, să mai cari câte un cablu sau orice altceva ţi-ar fi revenit, să fii atent ce cadre ai la filmare, pentru că timp de vizionare nu prea era, şi, la nevoie, să fii în stare să scrii măcar o jumătate din text în maşină, pe drumul de întoarcere. Trezirea era la 4.30 dimineaţa, la 5.00 trecea să te ia maşina TVR-ului, un ARO de neuitat, care nu aştepta nici un minut, în condiţiile în care unele filmări erau după 8 seara.

După un an în acest fel, am înlocuit o colegă care era editor coordonator. Nu mai făceam deloc teren, preluam reportajele celorlalţi, scriam nişte prezentări pentru sumar, pregăteam caseta de emisie şi participam la transmisiunea în direct din studio. Interveneau mai puţine necunoscute şi îmi convenea, preferam să fac lucruri care depindeau doar de mine, chiar dacă asta contrazicea sloganul „televiziunea înseamnă muncă în echipă”.

Matinalul, în diverse formate, a ţinut câţiva ani. N-am mai avut ritmul acela infernal de muncă, dar începutul a fost cea mai bună şcoală de televiziune. De atunci, lucrez tot la emisiuni în direct, dar difuzate seara. Uneori, dacă e neapărată nevoie, pun şi voce. Am apărut şi în cadru de câteva ori, fie la interviuri, fie la prezentare în studio. Nu a fost cum mă aşteptam. Nu m-am simţit deloc ca o vedetă. Când te aşezi pe scaun, eşti de regulă după o noapte în care ai scris, aranjat şi repetat texte sau întrebări, trezit la ore mici ca să treci pe la coafură şi machiaj, îmbrăcat incomod, stând drept ca să nu deranjezi lavaliera şi rugându-te în gând să nu dai o bâlbă prea mare.

Nu m-am distrat niciodată la filmări. Eram prea preocupată să nu întârziem, să verific imaginea, sunetul, să mă gândesc deja cum o să montez subiectul, ce să las, ce să tai. De deplasări am fugit cât am putut, deşi majoritatea reporterilor le adoră, pentru poveştile deosebite şi oamenii pe care îi poţi întâlni. Pentru mine, însemnau prea multe aspecte de coordonat. Scoasă din mediul meu obişnuit, nu dădeam randament. Din fericire, în televiziune pot fi făcute şi alte lucruri mai puţin vizibile, cum ar fi căutarea de subiecte neobişnuite, găsirea unor invitaţi cu poveste, montarea emisiunii şi multe chestiuni organizatorice care, în final, fac să fii unul dintre numele acelea de pe genericul derulat pe ecran rapid, ca să nu se intre în depăşire de timp alocat.

Noua

noiembrie 2015

Primele mele texte puse deoparte nu au avut nici o legătură cu lumea televiziunii. Scriam despre cărţi sau filme, poveşti din copilăria mea optzecistă şi multă ficţiune. Blogurile erau la început în 2006-2007, iar eu îmi făcusem unul, anonim, tocmai pentru că voiam să îl ţin departe de ocupaţia mea reală, care, odată recunoscută, mi-ar fi indus un soi de autocenzură. Trimiţând articole pentru diverse concursuri şi câştigând, am ajuns să colaborez cu revista Tango, pentru care am scris vreme de cinci ani. Despre actori, filme nou-lansate, despre farduri şi evenimente, despre părinţi, sărbători, vacanţe, iubire şi orice altceva mi se părea potrivit. Dintr-o dată, nu mai eram doar un nume pe un generic, nici nu mai era dificil să explic cu ce mă ocup, pentru că totul era la vedere. Timpul pentru scris mi-l programam aşa cum voiam, iar forma finală depindea numai de mine. În plus, oamenii mă identificau prin ceea ce scriam, îmi trimiteau păreri, voiau să mă cunoască personal. Îmi spuneau că prin astfel de lucruri trec şi ei, chiar dacă eu le povestisem cu cuvintele mele, mă întrebau unde mă mai pot citi sau dacă nu m-am gândit să scot o carte. Nu mi s-a întâmplat niciodată să intru în pană de idei sau să cred că nu voi termina un text la timp. Nici unul dintre ele n-a fost privit drept „sarcină de serviciu”, pe fiecare l-am personalizat atât cât am putut şi l-am şlefuit de nenumărate ori.

Pentru „Dilema veche”, am scris despre oameni pe care nu mă mai puteam opri să-i tot întreb despre povestea lor, într-atât de neobişnuită şi de palpitantă era. Despre locuri prin care am călătorit sau experienţe pe care le-am avut şi niciodată nu mi-a fost greu să le torn în cuvinte. Cu toate acestea, lucrez de 12 ani în televiziune şi nu m-am gândit să renunţ, chiar dacă abia îmi mai amintesc cu ce vise am început. Cred că o imagine face, într-adevăr, cât 1000 de cuvinte şi că o poveste bine spusă vizual poate ajunge instantaneu la o mulţime de oameni, mai repede decât orice text. Chiar dacă, de multe ori, satisfacţiile nu sunt cuantificabile şi munca ta nu se vede, doar se simte.

O singură dată am fost la un interviu la un alt post de televiziune, cu ani de zile înainte să încerc să scriu ceva, pe vremea când încă mai credeam că dacă nu apari pe sticlă, nu contezi. Mi-au dat nişte teste de cultură generală, de gramatică, de politică şi de istorie, mi-au recomandat ore de dicţie, mi-au oferit altceva decât căutam şi am renunţat la idee.

Din 2004, nu am mai avut nici un student în practică la noi în redacţie. Am înţeles că majoritatea îşi doresc să devină prezentatori de show sau cititori de prompter şi mă întreb câţi dintre ei ar fi dispuşi să ducă hârtii la semnat, să care casete şi să conducă invitaţii la machiaj. Dacă s-ar bate pe un loc în maşina de teren sau ar sări în sus de bucurie când şi-ar auzi prima dată vocea pe post. Sunt curioasă dacă feţele tinere de la posturile de ştiri or fi dat teste de cultură generală, politică sau gramatică şi dacă or fi luat lecţii de dicţie. Mă întreb care este visul lor şi dacă se va estompa, în timp, pentru a lăsa loc altora, cum mi s-a întâmplat mie.

În “Biloxi Blues”, piesa lui Neil Simon, personajul principal constată, în final, că anii petrecuţi în armată au fost, în ciuda greutăţilor, a războiului şi a colegilor cu care avea dispute, cei mai fericiţi din viaţa lui. Şi asta, din cel mai egoist motiv cu putinţă: pentru că era tânăr. Primii mei ani în TVR, într-un oraş pe care nu-l cunoşteam, mereu între două bagaje, au fost cei mai grei. Cu câteva ore de somn pe noapte, acel ARO matinal al televiziunii care mă lua de acasă, nevoia de a mă descurca rapid într-o lume, ba chiar limbă, nouă, certuri multe în redacţie şi împăcări la fel de multe, vise rămase fără aripi şi coborâri abrupte cu picioarele pe pământ. Fără îndoială, a fost cea mai fericită perioadă din viaţa mea. Şi asta, din cel mai egoist motiv cu putinţă.

(apărut în „Dilema veche” nr. 592, 18-24 iun 2015)

3 Comentarii

    • Anda

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *