Anda Docea

Când aveam vreo 10 ani, distracția preferată a mea și a vărului meu, cu doi ani mai mic, a fost, o vreme, să scriem povești SF la patru mâini. Le inventam unul în continuarea celuilalt și le băteam la mașina de scris a unchiului meu, una care mereu rata litera „r”. Văru-meu nu mă lăsa să omor nici un membru al echipajului care avea misiuni în alte galaxii.

Glitch este un termen folosit generic pentru o problemă ce apare brusc, neașteptat, și care face un sistem să nu mai funcționeze așa cum ar fi de dorit. În filmul Money Monster, glitch a fost numită eroarea dată de un program, în urma căreia cei care investiseră masiv în acțiuni la o firmă promițătoare rămăseseră fără nici un ban, peste noapte.

În copilăria în care, dintr-un motiv sau altul, nu suntem niciodată suficient de buni, deprindem competitivitatea, capacitatea de a lupta pentru fericiri iluzorii și nevoia de validare din partea altora. Ajunși adulți, nu mai știm când să ne oprim din a demonstra, așa că tragem de noi mai departe, și când nu mai e nevoie, și când ne-am străduit deja destul. Echilibristica fină între „fix it” și „let go” ne umple de adrenalină, mai ales dacă avem și spectatori. Ne dă un sens. Apoi picioarele încep să ne alunece de pe sârmă și constatăm cu stupoare că nu ne-am tras plasa de siguranță și nu a făcut-o nimeni pentru noi. În cele din urmă, cădem și rămânem fără nimic, peste noapte.

Programul din Money Monster  fusese conceput respectând legi impecabile. Eroarea era, de fapt, una de utilizator. Era imposibil ca banii să fie pierduți, matematic vorbind, de către program. Doar că el nu fusese proiectat încât să acumuleze sume mari de capital. Investiția care a provocat dezastrul nu a fost cauzată de computer, ci de „amprenta umană”. Mai precis, de lăcomie.

Venim pe lume ca un program proiectat după legi perfecte, capabili să ne adaptăm la tot ce ar fi posibil să urmeze. Pe măsură ce devenim adulți și ne dorim tot mai mult, ne folosim de noi în mod defectuos. Multă vreme, nimic nu ne oprește din echilibristică. La un moment dat însă, toate se adună și nu mai putem funcționa. Și atunci ne simțim ca după o căzătură de sus, din cupola circului, fără plasă de siguranță și fără public.

Vestea bună e că glitch-ul este un semn de eroare la utilizator. Mai concret, că ne-am bătut joc de noi înșine. Nu că am avea, fundamental, vreo problemă în alcătuire. Ce ne rămâne de făcut este să ne ținem de instrucțiunile de folosire. Ca să nu mai ajungem să pendulăm între „fix it” și „let go”, fără să ne reușească nici una.

De câte ori apare un glitch care mă aruncă de pe sârmă, îmi dau seama că, undeva, am forțat ceva. De câte ori mi se pare că lucurile sunt de nereparat, îmi spun că nu-i nici o problemă, concret, cu mine. Trebuie doar să revin la ceea ce sunt cu adevărat. În copilărie, înainte să învăț care e treaba cu competitivitatea și cu validarea, îmi plăcea să scriu, la o mașină fără „r”, povești SF în care nimeni nu moare niciodată.

copilărie destin echilibristică eroare glitch matematică Money Monster program