Anda Docea

M-a întrebat cineva, după ce mi-a citit cartea, dacă scriu vreodată când sunt fericită. N-am ştiut să-i răspund, pe loc. Scrisul în momente de suflet apăsat şi de minte înnorată vine de la sine şi întoarce problemele pe dos în văzul lumii. Fericirile mi le ţin în sertar.

De regulă, ne plângem că întregul se strică şi că fericirea se face praf. Că dragostea are termen de expirare şi că magia de la început se transformă repede în truc ieftin. Că n-am ales în viaţă ce voiam. Că n-am ajuns în Ţara Minunilor destul de repede. Că am pierdut ceva sau pe cineva pe drum. Aşa că ne petrecem restul vieţii culegând cioburile, chiar şi pe cele care au zburat foarte departe, şi încercând să le lipim la loc cu precizie.

Eu am un drum care mă duce unde vrea. Din când în când, fără să le caut, dau peste cioburi de fericire sărite din cine ştie ce poveste. Le adun cu grijă şi le lustruiesc bine. O madlenă lăsată de cineva pe masă. Vreo două raze de soare pe care le simţi cu ochii închişi, într-o maşină care merge către munte. Un mesaj pe care-l primeşti când mai ai 1% din baterie. Şampanie la miezul nopţii. Nişte cercei albastru cu verde. „Mi-a fost dor de tine.”

Strâng toate bucăţile de fericire care-mi apar în cale, fără să le caut. Le pun în sertar atent, gândindu-mă că aş putea scrie o poveste despre fiecare. Nu se potrivesc între ele şi nu vor forma niciodată o fericire întreagă, dar asta nu trebuie s-o ştie nimeni.

cioburi dor drum fericire iubire madlenă poveste