Anda Docea

Poveşti aproape adevărate despre lucruri aproape întâmplate

duminică

28

februarie 2016

1

COMENTARII

Learning to Fly

Scris de , Publicat in Căutări

Recent, am asistat la o discuție, în metrou, între două fete de maximum 28 de ani. Una dintre ele, cu părul lung și blond, îi povestea celeilalte, brunetă, mai înaltă și cu un coc sever, cum își rotunjește veniturile lună de lună, în corporația unde lucrează. Pe scurt, își calcula suma de bani de care ar avea nevoie în plus, o împărțea la plata pe o oră suplimentară și stătea peste program în fiecare seară, cât era nevoie. Se mândrea că reușise odată să facă de-a dreptul 20 de milioane așa.

N-am prins finalul discuției, că a trebuit să cobor. Pe treptele care duc la peron m-am ciocnit de o mamă disperată, de a cărei mână atârna o fetiță de vreo 3 ani, și care alerga ca taifunul să mai prindă ușile deschise. „Mai repede, hai, mai repede!”, îi striga copilei.

Am 13 ani de când am terminat facultatea. Cea mai pare parte a lor am alergat pe peroane cât de repede am putut, imaginându-mi lumina de dincolo de tunel. Mi-am petrecut la serviciu seri, week-end-uri și veri, fără să mi-o ceară nimeni. Astea erau prioritățile mele. Poate n-am fost nici foarte rapidă în a rezolva treburile (că-s și prudentă, și ardeleancă), poate nici nu le-am făcut destul de bine, dar în mod sigur am dat tot ce-am putut. Am uitat să sun acasă și le-am tras clapa unor bărbați care probabil chiar mă plăceau. Îmi amintesc și acum o zi de joi în care făceam revista presei la ora 7 dimineața, în direct, și în care, după, m-am dus acasă și m-am culcat, prea obosită să mai ies la o întâlnire.

Fluture

©Emilian Chirilă | www.emilianchirila.ro

Și, după o vreme, primești un telefon de acasă care începe cu o pauză, pauza aia care nu aduce nimic bun și te face să te așezi. Tipii ăia care te curtau se însoară și tu îți zici –wtf, ce atâta grabă?! Nu-ți mai amintești ce știri ai dat într-o anume joi dimineața de acum mulți ani, dar în mod sigur mai știi ce ochi avea tipul ăla cu care nu te-ai mai văzut. Atunci te gândești că alergatul după metrou uneori nu duce nicăieri, dacă nu te ia cineva de braț să te arunce înăuntru.

Cartea mea a fost citită de mulți tineri sub 22 de ani, asta mă bucură și mă sperie totodată, pentru că mi se pare că ar trebui să le ofer sfaturi sau concluzii la care eu (încă) nu am ajuns. Sper doar ca ei să nu fie, la un moment dat, dintre cei care stau ore multe după program, ca să câștige bani cu care să nu-și mai amintescă ce au cumpărat. Cât despre mine, mi-a luat 36 spre 37 de ani să fiu în stare ca, într-o zi de luni obișnuită și prima de primăvară din acest an, să trimit vreo două mesaje care sunau așa: „Nu ne mai putem întâlni azi. Îmi pare rău, vorbim zilele viitoare. Anda” și să aștept să apună soarele în Herăstrău, rupând dintr-o jumătate de portocală. Și, de asta, o să-mi aduc mereu aminte.

Parc

1 Comentariu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *