Lucrurile se-ntâmplă (chiar dacă nu nouă)
Scris de Anda, Publicat in Căutări
În “Ordinary People”, o minunăție de film regizat de Robert Redford în 1980, protagonistul, un puști de liceu pe nume Conrad, se reîntâlnește cu puțin timp înainte de Crăciun cu Karen, o fată pe care o cunoscuse în spital, cu o jumătate de an în urmă. Fuseseră amândoi internați după tentative de suicid. Conrad era încă măcinat de ce se întâmplase, Karen însă arăta minunat, era radioasă și veselă, tocmai se înscrisese într-un club de teatru și pregăteau o piesă pentru Sărbători. „Hai să avem un Crăciun minunat”, îi spune ea, la plecare. „Și un an bun! Poate cel mai bun an de până acum! Hai, înveselește-te!” La scurtă vreme după, Karen avea să se sinucidă. Iar Conrad a fost devastat. „Karen era bine!”, repeta el. Dar nu, nu era.
Am aproape 39 de ani și îmi rod unghiile de când mă știu. De câte ori îi vizitez pe ai mei, mama, una dintre cele mai pragmatice persoane în viață (dar, poate, e o trăsătură de bază pentru un medic bun), îmi spune: „Și nu-ți mai roade unghiile!” Iar eu îi răspund: ”Bine.” Ultima dată mi-a reușit când prezentam o emisiune în direct și, pe lângă că-mi era rușine de invitați, îmi era groază că s-ar putea vedea la televizor. Le ascund în toate pozele, dar n-am nicio intenție să mă opresc din ros. O consider una dintre cele mai mici probleme pe care le am, cu mine însămi. Extrapolând acest exemplu banal, cred că n-are niciun efect să ascunzi toată băutura din casă când ai invitat un alcoolic la o petrecere. Dacă vrea, poate să intre și înainte și după în cel mai apropiat bar și să bea până pică sub masă. Degeaba pregătești numai salate când ai un bulimic în familie. Deține, cu siguranță, rezerve de ciocolată unde nici cu gândul nu gândești. Este inutil să-i repeți unei prietene „Lasă-l pe boul ăla, nu vezi cum se poartă?”, câtă vreme, într-o scădere rapidă a defectelor din calitățile boului, ei încă îi dă cu plus.
Avem, cu toții, luptele noastre de dus. Venim ca un întreg pe lume, apoi încep să ne ciobească părinții, alți oameni, lucrurile care se întâmplă. Sau noi înșine, cum nu suntem un pic atenți. Prin fisurile alea nu intră lumina, așa cum zic motivaționalele ieftine, ci iese tot ce producem strălucitor în noi, puțin câte puțin. Iar zilele în care a ieșit toată lumina și nu mai avem încă resurse suficiente să creăm alta sunt cu adevărat întunecate. Așa că facem cum putem, ca să supraviețuim.

©Emilian Chirilă | www.emilianchirila.ro
Oamenii de acest fel dansează deja, din motive numai de ei știute, pe marginea unor prăpăstii înspăimântătoare (pentru că mereu ne sperie tot ce nu înțelegem). Au nevoie să se țină de ceva. Uneori, și un fir de păr e suficient. De asta vin spre noi. Ce putem face? Pentru început, să evităm frazele care conțin „nu” și „niciodată”: „Eu n-aș putea niciodată să…”, „Nu înțeleg în ruptul capului cum…”, „Nu mai face/spune/crede asta”. Întrebările: „Ți se pare normal?”, „Tu nu ai demnitate/ orgoliu/ stimă de sine/ curaj?”, „Nu crezi că te repeți?”, „Nu ai învățat încă nimic din toate astea?” Afirmațiile: „N-am mai auzit așa o prostie de mult!”, „Îți bați joc de viața ta!”, „Alții ar da orice să aibă ce ai tu!”, „M-am săturat să aud povestea asta!”
Putem să ascultăm, până la sfârșit. Apoi, să spunem: „Îmi pare rău că treci prin așa ceva. Mă bucur că ai avut încredere să-mi povestești. Nu pot spune că înțeleg, mie nu mi s-a întâmplat. Nici să te ajut nu prea știu cum, poate un psiholog ar putea. Oricum, eu sunt aici.” Sau să nu spui nimic. Doar să fii, o vreme, acolo.
Asta pentru că nu vrei să ajungi unul dintre cei care aud, la un moment dat, că prietenul/ amicul/ cunoștința X și-a pus capăt zilelor și, cu ochii bulbucați a mirare, să afirmi: „Doamne, nu se poate! Nu-mi vine să cred că a fost capabil de așa ceva! Ne-am întâlnit acum câteva seri în Mega, își cumpărase popcorn și cidru. Era bine!”
Avea Victor Socaciu un cântec; la un moment dat spunea că „ești ceea ce consumi”. Desigur, ieșim în lume cu bagajul de acasă, orice înseamnă acest „acasă” pentru fiecare dintre noi. Părinții, anturajul, colegii, vecinii, lumea care ne urmărește pașii sau doar ni se pare nouă că o face, toate acestea, subiect al psihanalizei sau pur și simplu al cotidianului fiecăruia dintre noi, oricât de zmei ne place să ne dăm: ah, eu nu, eu fac ce vreau. Dar apoi, stânga sau dreapta, sus sau jos, un pas înainte sau doi înapoi, aceste acțiuni, amplasate în context social, familial sau de altă natură, sunt rezultatul capului nostru. Fisurile sau fundițele (să nu privim unilateral) alea or fi ele date de mediu, de conjunctură, de acasă, dar sunt și acceptate, preluate, însușite, altfel n-ar exista. Nu există soartă, există oameni care caută o scuză. Desigur, între doi oameni care se străduie zi lumină să își construiască o casă, unuia poate îi iese mai bine și altuia mai prost sau deloc. Dar poate că al doilea s-ar simți mai bine la bloc sau într-o casă construită de un altcineva. Succesul și fericirea n-au definiții, ele sunt individuale, la purtător. Asta orice ar zice neicușorii ăia cu motivaționalul (sau aspi-inspi, cum le spun eu), și spun acest lucru după ce am văzut destui. Motivația vine din interior, nu de pe vreo scenă, între două poante menite să ridice moralul, respectiv înainte de vreo ședință de bătut la tobe menită să energizeze publicul. Păcăleala acestor scheme este fix aia cu ‘era bine’. Poți să fii bine rozându-ți unghiile. Poți să fii rău proaspăt ieșită de la manichiuristă. Binele nu-i de vânzare, deci nu-l prea vezi prin vitrină.
Binele, succesul, fericirea ți le construiești singur, spui tu. Dar dacă startul nu este dat la timp, sau ne prezentăm la linie cu un picior lovit, va fi puțin mai greu -nu atât să-i depășim pe alții, cât să terminăm cursa într-un timp acceptabil. Sau, dacă totuși ne ambiționăm, avem de tras ceva mai mult. Iar, pentru asta, trebuie să fie cu adevărat cursa „noastră”, altfel, la un moment dat, nu mai vedem rostul. Și ne vine să ne așezăm pe margine.
Cred că nici măcar ce vine din interior nu o face chiar de la sine, nu mereu.
Nu am convingerea că viața este neapărat o cursă contra cronometru și că suntem la întrecere cu alții. Desigur, sunt oameni care își găsesc fericirea și împlinirea în competiție, dar nu este o regulă. Și, o spun din proprie experiență, cu un picior troznit, respectiv cu doctori de pe aici care spuneau că gata, sportul deoparte, și am ajuns iar în șa, respectiv pe crestele munților. Startul și timpul acceptabil și le dă fiecare, nu este un dat decât dacă o dăm în conformism fad.
Eu cred că nu venim ca un întreg. Dimpotrivă. Venim ca o bucată amorfă de lut, pe care mai întâi o modelează părinții noștri. Mai târziu, după ce ieșim din mâinile lor, suntem singurii responsabili pentru ce devenim. E decizia noastră dacă vrem să ne maturizăm sau să continuăm să dăm vina pe părinți și pe cei din jur pentru nereușite. Și se mai întâmplă și că, atunci când dăm de bine, ne tăiem singuri creanga de sub picioare cerând să fie ȘI MAI bine.
După cum am scris, unele ciobituri ni le facem singuri, poate tocmai din încercarea de a ne fi ȘI MAI bine. Sau zgândărim fisurile, până ajung de dimensiunea crevaselor și apoi ne mirăm pe unde s-a dus toată lumina. Ne maturizăm diferit și în ritmuri diferite (sau, poate, niciodată) și, da, ai dreptate, uneori dăm vina pe oricine altcineva decât pe noi înșine ca să ne fie, pentru moment, mai ușor. Pentru că responsabilitatea despre care vorbeai poate fi greu de dus și, uneori, nu ne mai simțim în stare. Acelea sunt zilele întunecate.
Căutăm acel „bine” și, pentru că nu-l găsim multă vreme, devenim convinși că e ceva în neregulă cu noi. Că trebuie să muncim să fim mai buni, mai frumoși, mai altfel, ca să merităm. Și facem tot ce ne stă în putință. Dar nici asta nu schimbă mare lucru. Binele pe care l-am primit, pentru care am fost recunoscători și căruia i-am dat dimensiuni magice (pentru că eram neobișnuiți cu el, avizi și subnutriți), începe să pălească. Așa că, din disperare și teamă, dăm din ce în ce mai mult. Și primim tot mai puțin. Și multă vreme ni se pare ok, pentru că nici prin cap nu ne-ar trece că am putea vreodată (sau am merita) să primim exact cât (credem noi că) dăm. Pentru că noi suntem cei la care trebuie lucrat, nu-i așa? Și apoi nu mai primim nimic, în ciuda (sau poate tocmai datorită) eforturilor noastre. Craca de sub picioare nu am simțit-o niciodată cu adevărat, mereu am fost într-un fel de cădere liberă, doar că la început ne agățam cu disperare de tot ce prindeam, până n-am mai găsit niciun suport. Și n-am mai fost în stare să implorăm pentru unul.
Poate că așa trebuie să fie, ca să realizăm că asupra luminii care vine din afară nu avem nicio putere. Singura care ține de noi e cea dinăuntru, exact cum predică motivaționalele mai mult sau mai puțin ieftine. Și abia atunci începe adevărata luptă.
Bine ai revenit! Te asteptam mai des!
„Prin fisurile alea nu intră lumina, așa cum zic motivaționalele ieftine, ci iese tot ce producem strălucitor în noi, puțin câte puțin”.
Talentul tau cel mai de pret este ca reusesti sa transmiti emotie prin textele tale. Fraza de mai sus este una din dovezi .
Îți mulțumesc tare! E greu de nimerit lungimea de undă, de câte ori găsesc pe cineva pe a mea mă bucur din toată inima.
Ne-a(i) lipsit. Te așteptăm pe aici mai des.
Mulțumesc mult! E tare plăcut să nu fii uitat.
COMANDĂ ONLINE
INSTAGRAM
Articolele mele din
Ultimele postări
Ultimele comentarii
Etichete
Arhivă
Abonează-te la Newsletter