Anda Docea

În “Ordinary People”, o minunăție de film regizat de Robert Redford în 1980, protagonistul, un puști de liceu pe nume Conrad, se reîntâlnește cu puțin timp înainte de Crăciun cu Karen, o fată pe care o cunoscuse în spital, cu o jumătate de an în urmă. Fuseseră amândoi internați după tentative de suicid. Conrad era încă măcinat de ce se întâmplase, Karen însă arăta minunat, era radioasă și veselă, tocmai se înscrisese într-un club de teatru și pregăteau o piesă pentru Sărbători. „Hai să avem un Crăciun minunat”, îi spune ea, la plecare. „Și un an bun! Poate cel mai bun an de până acum! Hai, înveselește-te!” La scurtă vreme după, Karen avea să se sinucidă. Iar Conrad a fost devastat. „Karen era bine!”, repeta el. Dar nu, nu era.

Am aproape 39 de ani și îmi rod unghiile de când mă știu. De câte ori îi vizitez pe ai mei, mama, una dintre cele mai pragmatice persoane în viață (dar, poate, e o trăsătură de bază pentru un medic bun), îmi spune: „Și nu-ți mai roade unghiile!” Iar eu îi răspund: ”Bine.” Ultima dată mi-a reușit când prezentam o emisiune în direct și, pe lângă că-mi era rușine de invitați, îmi era groază că s-ar putea vedea la televizor. Le ascund în toate pozele, dar n-am nicio intenție să mă opresc din ros. O consider una dintre cele mai mici probleme pe care le am, cu mine însămi. Extrapolând acest exemplu banal, cred că n-are niciun efect să ascunzi toată băutura din casă când ai invitat un alcoolic la o petrecere. Dacă vrea, poate să intre și înainte și după în cel mai apropiat bar și să bea până pică sub masă. Degeaba pregătești numai salate când ai un bulimic în familie. Deține, cu siguranță, rezerve de ciocolată unde nici cu gândul nu gândești. Este inutil să-i repeți unei prietene „Lasă-l pe boul ăla, nu vezi cum se poartă?”, câtă vreme, într-o scădere rapidă a defectelor din calitățile boului, ei încă îi dă cu plus.

Avem, cu toții, luptele noastre de dus. Venim ca un întreg pe lume, apoi încep să ne ciobească părinții, alți oameni, lucrurile care se întâmplă. Sau noi înșine, cum nu suntem un pic atenți. Prin fisurile alea nu intră lumina, așa cum zic motivaționalele ieftine, ci iese tot ce producem strălucitor în noi, puțin câte puțin. Iar zilele în care a ieșit toată lumina și nu mai avem încă resurse suficiente să creăm alta sunt cu adevărat întunecate. Așa că facem cum putem, ca să supraviețuim.

Oamenii de acest fel dansează deja, din motive numai de ei știute, pe marginea unor prăpăstii înspăimântătoare (pentru că mereu ne sperie tot ce nu înțelegem). Au nevoie să se țină de ceva. Uneori, și un fir de păr e suficient. De asta vin spre noi. Ce putem face? Pentru început, să evităm frazele care conțin „nu” și „niciodată”: „Eu n-aș putea niciodată să…”, „Nu înțeleg în ruptul capului cum…”, „Nu mai face/spune/crede asta”. Întrebările: „Ți se pare normal?”, „Tu nu ai demnitate/ orgoliu/ stimă de sine/ curaj?”, „Nu crezi că te repeți?”, „Nu ai învățat încă nimic din toate astea?” Afirmațiile: „N-am mai auzit așa o prostie de mult!”, „Îți bați joc de viața ta!”, „Alții ar da orice să aibă ce ai tu!”, „M-am săturat să aud povestea asta!”

Putem să ascultăm, până la sfârșit. Apoi, să spunem: „Îmi pare rău că treci prin așa ceva. Mă bucur că ai avut încredere să-mi povestești. Nu pot spune că înțeleg, mie nu mi s-a întâmplat. Nici să te ajut nu prea știu cum, poate un psiholog ar putea. Oricum, eu sunt aici.” Sau să nu spui nimic. Doar să fii, o vreme, acolo.

Asta pentru că nu vrei să ajungi unul dintre cei care aud, la un moment dat, că prietenul/ amicul/ cunoștința X și-a pus capăt zilelor și, cu ochii bulbucați a mirare, să afirmi: „Doamne, nu se poate! Nu-mi vine să cred că a fost capabil de așa ceva! Ne-am întâlnit acum câteva seri în Mega, își cumpărase popcorn și cidru. Era bine!”

ajutor curaj empatie oameni ordinary people poveste prietenie teamă timp viaţă