Anda Docea

Poveşti aproape adevărate despre lucruri aproape întâmplate

sâmbătă

15

decembrie 2018

6

COMENTARII

Lungul drum către casă

Scris de , Publicat in Dilema veche

Acum mai bine de un deceniu, în primii mei ani în București, plecările la părinți, de Crăciun, erau un ritual în sine. În primul rând, pentru distanțe atât de mari, varianta uzuală era trenul. Teoretic, se făceau cam 8-9 ore până în Ardeal. Practic, nu știai niciodată cât de mult se va întârzia între Sighișoara și Mediaș. La singura agenție de bilete din București, încă de la începutul lui decembrie, erau cozi pe trei-patru rânduri. Nu existau tichete în format electronic, nici măcar numere de ordine, nici pomeneală de rezervări online. În mulțimea pentru care antrenamentul din vremea comunistă te făcea extrem de pregătit stăteai, uneori, câte o jumătate de zi. Conținutul bagajelor, în genți care nu aveau ușurința în alunecare a celor de astăzi, era și el extrem de minuțios gândit, așa încât să încapă, la întoarcere, și câteva borcane cu zacuscă, o cutie generoasă cu salată de vinete, diverse cărnuri și, de ce nu, nițică unsoare de întins pe pâinea neagră și de pudrat  obligatoriu cu boia.

În zilele de dinaintea Crăciunului, Gara de Nord era un organism viu, în plină mișcare și transformare. După ce așteptarea pe peron, în frig, era bifată, după ce bagajele erau aranjate și rearanjate, până li se găsea poziția potrivită, după ce pasagerii se așezau, în sfârșit, la locurile lor, începea călătoria. Întotdeauna cu povești spuse repede și tare, cu râsete neîntrerupte de diverse tonuri de apel. În câteva ore, se scoteau pachetele cu mâncare și se întindea o masă colectivă. Când zilele scurte de decembrie treceau în întuneric, iar trenul străbătea munții, nu mai vorbea nimeni. Se privea afară, în noapte, cu gândul la ce rămânea în urmă, la ce avea să vină sau la nimic, pur și simplu. Simțeam atunci că adevăratul Crăciun începe mai mereu într-un tren întârziat spre Ardeal, într-una dintre cele mai scurte zile din an, printre străini care parcurg ultima parte din lungul drum către casă în tăcere.

Gara

Foto: Anda Docea

Un zbor până la Cluj-Napoca durează, azi, mai puțin de o oră. Te îndrepți spre poarta de îmbarcare cu check in-ul online făcut și rulând bagajul, care are exact dimensiunile potrivite. Căștile de la telefon îți țin companie, în încercarea de a te deconecta complet de lume. Nu legi prietenii în avion, nu ai la tine sandviciuri de împărțit și nu privești afară, în noapte, fără vreun gând anume. Crăciunul, căruia îi place să sosească pe îndelete, nu mai are timp să înceapă de pe drum niciodată.

Când ajungi în orășelul copilăriei tale, camuflat de întuneric, pentru câteva momente, totul pare ca altădată. Mai că-ți vine să-ți suni prietenii din liceu pe telefonul fix și să stabiliți, din om în om, locul de întâlnire pentru mers la colindat. În intersecție, la ora 18. Ba nu, la 18.30, că unii mereu întârzie. Pe părinți îi vezi cu ochii minții fix ca-n poza de la sfârșitul liceului, în care toată lumea era emoționată, tu purtai un sacou cam lălâu negru cu galben și nimeni nu știa unde să privească, la fel ca-n toate instantaneele mișcate, încețoșate, ale adolescenței.

Se spune că ne agățăm, cu forță și nostalgie, de perioadele din viață în care ne-am simțit în siguranță, protejați, în care ne-a fost bine. Subiectivi, păstrăm în noi trecutul așa cum ne amintim că ar fi fost, nu cum s-a întâmplat în realitate. Crăciunul, cu tot parfumul lui de poveste, devine poarta miraculoasă de întoarcere spre copilărie. Ca și când, ca-n mai toate filmele despre această perioadă din an, ni s-ar mai da o șansă. De a o lua de la capăt, de a face lucrurile mai bine, de a greși mai puțin, de a simți mai mult.

M-am întrebat de multe ori de ce ne amintim cu atâta drag mai degrabă de drumurile infernal de lungi, decât de cele confortabile, cu avionul. De întâlnirile stabilite la telefonul fix, o dată pentru totdeauna, și nu de smartphone-urile pe care poți primi mesaje în orice moment. De fotografiile nereușite, păstrate ca niște icoane, și de sacourile croite prost. Pe măsură ce am înaintat în vârstă, am înțeles. Momentele la care vrem să ne întoarcem sunt cele pline de speranță. Speranță că avem timp pentru toate, că urmează lucruri bune, că miracole se întâmplă. La fiecare Crăciun, revenim în copilărie ca să sperăm din nou. Și chiar dacă, tot anul, nu ne-am gândit prea mult nici la orășelul dintre dealuri, nici la pâinea neagră cu unsoare și o pudră de boia deasupra, ne-am grăbi să-i mai așteptăm o dată în intersecție, până la 18.30, pe colegii de liceu care întârzie mai mereu.

(apărut în „Dilema veche” nr. 723-724, 28 dec 2017-10 ian 2018)

 

6 Comentarii

    • Anda
    • Anda

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *