Lungul drum către casă
Scris de Anda, Publicat in Dilema veche
Acum mai bine de un deceniu, în primii mei ani în București, plecările la părinți, de Crăciun, erau un ritual în sine. În primul rând, pentru distanțe atât de mari, varianta uzuală era trenul. Teoretic, se făceau cam 8-9 ore până în Ardeal. Practic, nu știai niciodată cât de mult se va întârzia între Sighișoara și Mediaș. La singura agenție de bilete din București, încă de la începutul lui decembrie, erau cozi pe trei-patru rânduri. Nu existau tichete în format electronic, nici măcar numere de ordine, nici pomeneală de rezervări online. În mulțimea pentru care antrenamentul din vremea comunistă te făcea extrem de pregătit stăteai, uneori, câte o jumătate de zi. Conținutul bagajelor, în genți care nu aveau ușurința în alunecare a celor de astăzi, era și el extrem de minuțios gândit, așa încât să încapă, la întoarcere, și câteva borcane cu zacuscă, o cutie generoasă cu salată de vinete, diverse cărnuri și, de ce nu, nițică unsoare de întins pe pâinea neagră și de pudrat obligatoriu cu boia.
În zilele de dinaintea Crăciunului, Gara de Nord era un organism viu, în plină mișcare și transformare. După ce așteptarea pe peron, în frig, era bifată, după ce bagajele erau aranjate și rearanjate, până li se găsea poziția potrivită, după ce pasagerii se așezau, în sfârșit, la locurile lor, începea călătoria. Întotdeauna cu povești spuse repede și tare, cu râsete neîntrerupte de diverse tonuri de apel. În câteva ore, se scoteau pachetele cu mâncare și se întindea o masă colectivă. Când zilele scurte de decembrie treceau în întuneric, iar trenul străbătea munții, nu mai vorbea nimeni. Se privea afară, în noapte, cu gândul la ce rămânea în urmă, la ce avea să vină sau la nimic, pur și simplu. Simțeam atunci că adevăratul Crăciun începe mai mereu într-un tren întârziat spre Ardeal, într-una dintre cele mai scurte zile din an, printre străini care parcurg ultima parte din lungul drum către casă în tăcere.
Foto: Anda Docea
Un zbor până la Cluj-Napoca durează, azi, mai puțin de o oră. Te îndrepți spre poarta de îmbarcare cu check in-ul online făcut și rulând bagajul, care are exact dimensiunile potrivite. Căștile de la telefon îți țin companie, în încercarea de a te deconecta complet de lume. Nu legi prietenii în avion, nu ai la tine sandviciuri de împărțit și nu privești afară, în noapte, fără vreun gând anume. Crăciunul, căruia îi place să sosească pe îndelete, nu mai are timp să înceapă de pe drum niciodată.
Când ajungi în orășelul copilăriei tale, camuflat de întuneric, pentru câteva momente, totul pare ca altădată. Mai că-ți vine să-ți suni prietenii din liceu pe telefonul fix și să stabiliți, din om în om, locul de întâlnire pentru mers la colindat. În intersecție, la ora 18. Ba nu, la 18.30, că unii mereu întârzie. Pe părinți îi vezi cu ochii minții fix ca-n poza de la sfârșitul liceului, în care toată lumea era emoționată, tu purtai un sacou cam lălâu negru cu galben și nimeni nu știa unde să privească, la fel ca-n toate instantaneele mișcate, încețoșate, ale adolescenței.
Se spune că ne agățăm, cu forță și nostalgie, de perioadele din viață în care ne-am simțit în siguranță, protejați, în care ne-a fost bine. Subiectivi, păstrăm în noi trecutul așa cum ne amintim că ar fi fost, nu cum s-a întâmplat în realitate. Crăciunul, cu tot parfumul lui de poveste, devine poarta miraculoasă de întoarcere spre copilărie. Ca și când, ca-n mai toate filmele despre această perioadă din an, ni s-ar mai da o șansă. De a o lua de la capăt, de a face lucrurile mai bine, de a greși mai puțin, de a simți mai mult.
M-am întrebat de multe ori de ce ne amintim cu atâta drag mai degrabă de drumurile infernal de lungi, decât de cele confortabile, cu avionul. De întâlnirile stabilite la telefonul fix, o dată pentru totdeauna, și nu de smartphone-urile pe care poți primi mesaje în orice moment. De fotografiile nereușite, păstrate ca niște icoane, și de sacourile croite prost. Pe măsură ce am înaintat în vârstă, am înțeles. Momentele la care vrem să ne întoarcem sunt cele pline de speranță. Speranță că avem timp pentru toate, că urmează lucruri bune, că miracole se întâmplă. La fiecare Crăciun, revenim în copilărie ca să sperăm din nou. Și chiar dacă, tot anul, nu ne-am gândit prea mult nici la orășelul dintre dealuri, nici la pâinea neagră cu unsoare și o pudră de boia deasupra, ne-am grăbi să-i mai așteptăm o dată în intersecție, până la 18.30, pe colegii de liceu care întârzie mai mereu.
(apărut în „Dilema veche” nr. 723-724, 28 dec 2017-10 ian 2018)
…și încă un lucru: in imagine este gara mare din Brașov, dacă nu mă înșel imaginea este surprinsă în direcția nord, cu un regio CFR de Toplița sau Gheorgheni (foloseau până mai anul trecut garnituri din acestea pe rută, nu este un Regio Călători pentru că are uși pe capetele vagoanelor), un tren de Suceava (vagonul cu uși la mijloc se folosește la acel tren) și abia în stânga, cu locomotivă, este un tren ce merge mai departe spre Sighișiara – Mediaș (fiind electrică locomotiva și nevăzându-se nimic diesel în așteptare la orizont care să o schimbe, nu este de Sibiu). Așadar imaginea este puțin decalată față de text, cu excepția situației în care ai preferat chioșcul de pe peronul 4-5 celui la care era tras trenul tău (2-3). Vând toate chioșcurile acelea cam aceleași lucruri, iar ciocolata ‘de casă’ a lor nu este din păcate End-Ibo.
Ai dreptate, fotografia este făcută cândva în primăvara anulului trecut, pe peronul din Brașov. Am folosit-o pentru atmosferă și pentru starea pe care mi-a dat-o. N-am mai fost cu trenul la ai mei de 8-9 ani și nici fotografii din gările de atunci nu am, din păcate. Cât despre ciocolata de casă despre care spui, se găsea mai greu. Încă nu știu una care să se compare cu ea la gust.
Așa este legat de ciocolată, deși sunt multe altele mai fine, mai mov sau cu te miri ce adaosuri și umpluturi, tot asta este ce trebuie. Cred că o au la Băcănia lui Nenea János (sau János Bácsi, ca să folosesc formula mai simpatică maghiară), au deschis acum prăvălie și în vecinătatea Pieței Dorobanți, ajungi pe jos de la TVR. Dacă nu, este posibil să o aducă la comandă. Și, dacă nu merge nici așa, poți scrie fabricii și îți trimit prin curierat dacă iei o cutie. Știu că au produsele lor (inclusiv biluțele de cocos) la supermarketul din Predeal și trec pe acolo sâmbătă când mă dau jos de pe munte, dacă găsesc, îți zic.
https://www.facebook.com/BacaniaJanosBacsi/
https://endibo.com/portfolio_page/baton-lapte-100-g/
Biluțele de cocos sunt al doilea cel mai bun lucru, după ciocolată! Nu știam de noua băcănie, o să trec cât de curând.
Diferența dintre – pe de o parte – vremea biletelor acelora mici de carton portocaliu, ștanțate manual cu data de călătorie doar atunci când el, registrul de zi spunea că mai sunt locuri la cutare sau cutare rapid sau accelerat, a valizelor grele ca dracu’ și cu un singur mâner incomod, a telefoanelor cu fise de 25 de bani, 1 leu sau 3 lei (în funcție de destinația apelului) și a pachetelor unde punea fiecare ce avea de acasă, respectiv – pe de alta – a vieții facilitate de bilete online unde-ți alegi vagonul sau poziția patului în cușetă, a roților la valiză, a telefoanelor care îți țin loc de realitate și a combo-urilor de-a gata de la KFC ori a lui ‘de la care patiserie să-mi iau ceva astăzi?’, diferența între cele două este de conectare. În prima instanță erai conectat la oameni, nu puteai trăi fără prezența lor. Dat din coate și ‘sărutmâna’ la agenția din Brezoianu, ‘dacă pui matale valiza orizontal pe rastel, îmi intră și mie geanta peste ea’, ‘nene, mă ajuți și pe mine până la troleu?’, sunat doar atunci când aveai de unde și era persoana acasă pentru a răspunde, dar și atunci cu măsură, c-aveai doar o fisă și luatul mesei la comun, toate aceste lucruri vorbesc despre comunitate, despre interacțiune. Confortul și aparenta conectivitate te ajută să faci 3 lucruri în același timp (cum ar fi să îți târăști valiza pe roți spre lucru, să-ți faci biletul online și să dai niște like-uri), să știi ce fac X și Y fără să cauți telefon public și fără ca ei să fie acasă, dar – în mod paradoxal poate – te îndepărteaza atât de aerul de afară, cât și – mai rău – de oamenii cu care te crezi conectat, în ciuda faptului că știi ce fac minut de minut. Iar atunci când te găsești într-o situație unde n-ai semnal, roțile valizei nu-s de folos pentru că terenul e accidentat, iar de patiserie sau fast-food nici vorbă, iar până la gară mai e cale, dracu’ știe când vine trenul (că, deh, n-ai semnal, nici de 3G, nici de 4G, nici internet, nici GPS, nici Google maps), abia atunci îți dai seama ce ai pierdut. Definitiv din păcate, că viața nu e o chestie cu undo.
Spunea un regizor rus că ‘fericirea apare atunci când stai de vorbă cu un străin într-un tren de noapte’.
Mă tot gândesc și eu la asta, la faptul că, uneori, se poate pune un egal între a fi nonstop „online” și a fi „pierdut”, deconectat de lumea reală. N-am cum să nu fiu la curent cu cele mai noi tehnologii, am ajuns aproape să nu-mi mai imaginez meseria mea fără ele (chiar dacă am avut și, poate, privilegiul să o fac și după „școala veche”), cu toate astea mă gândesc că unele lucruri se pierd definitiv, așa cum ai spus. Soluția cred că e un anume echilibru, la care unii ajung, prin natura lor, mai ușor și pe care alții trebuie să-l deprindă.