Anda Docea

Poveşti aproape adevărate despre lucruri aproape întâmplate

luni

7

mai 2018

0

COMENTARII

Noaptea în care am devenit adult

Scris de , Publicat in Întâlniri

Am putea fuma o țigară pe o bordură, ai propus. Dar Bucureștiul are borduri multe, iar eu mereu mă pierd când trebuie să fac o alegere, chiar și între două lucruri. În Cișmigiu, la leagăne, am zis. Acolo unde voia să fie îngropat C. Popescu, poetul pe care nu-l știu decât puțini. Ca să i se odihnească bine păcatele de la atâta joacă a copiilor, cu lopățele și găletușe. Da, acolo. Nu-i loc mai bun. O să am un ziar în mână, ai mai zis, iar eu m-am întrebat dacă mai sunt ziare. Dacă mai există măcar unul.

Era atât de cald, că ți se părea că te afunzi în vată de zahăr. Aerul se lipea de tine și mirosea a asfalt încins, a fum de țigară și, cumva, a nisip. Vorbele ajungeau la celălalt distorsionat, ca dintr-o altă lume. De fapt, cred că am vorbit puțin. Despre ce e nescris și se citește obligatoriu printre rânduri, despre camere de hotel, povești de dragoste care încep în tren și, uneori, țin chiar mai multe stații, despre Aglaja Veteranyi și cum e să simți că privești lumea de sus, de sub o cupolă a unui circ uriaș.

©Emilian Chirilă | www.emilianchirila.ro

©Emilian Chirilă | www.emilianchirila.ro

Acasă la mine nu era rece decât blatul din bucătărie.

Mult după ora 3, când aproape se anunțau zorile, te-am întrebat dacă vrei să rămâi. Nu, ai zis tu. Eu n-am mai zis nimic. Doar am pierdut ceva. Ai plecat așa cum ai venit. Încet. Sau poate că nu a fost încet, dar așa vreau eu să mi te amintesc plecând. Se pare că revenim, în memorie, nu la un fapt așa cum s-a petrecut în realitate, ci la modul în care ni l-am amintit ultima dată. Prin urmare, ai plecat încet.

Și mai departe? Mai departe, nu ne-am iubit, nu ne-am urât. Exact cum procedează oamenii mari.

Așteptăm întâlniri miraculoase, care să ne întoarcă pe dos destinul, sau momente-cheie, care să ne modeleze și despre care să putem scrie volume întregi. Dar, de fapt, tot ce ni se întâmplă este o succesiune de lucruri mărunte, fiecare dintre ele încăpând în cel mult patru paragrafe. Niște mărgele colorate, pe care le unește viața, ca un fir de ață. La un moment dat, ața se va rupe, iar ele vor cădea de-a valma. Dar, firește, atunci ordinea nu va mai conta.

Mai păstrez ziarul. În scurt timp, propoziția „Voi fi un om cu un ziar în mână” nu va mai putea exista.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *