Anda Docea

Poveşti aproape adevărate despre lucruri aproape întâmplate

duminică

1

decembrie 2019

2

COMENTARII

Noi când ne facem mari?

Scris de , Publicat in Întâmplări

Abia terminasem grădinița când ai mei și-au dat seama că am probleme cu vederea, unele destul de încurcate, care mă urmăresc până azi. M-au dus la nenumărați oftalmologi, în mai multe orașe, dar parcă niciun consult nu era concludent (ochiul drept e leneș și nu văd 3D, dar asta nu e ceva neobișnuit). În plus, îmi era foarte frică de acei ochelari metalici de probă, pe care se schimbau lentilele, arătau de parcă i-ar fi pierdut vrăjitoarea din Hansel și Gretel. Prin urmare, mă uitam pe deasupra lor. La o astfel de verificare dezastruoasă, medicul i-a zis mamei că e grav și că nu voi putea avea permis de conducere niciodată. În timp, s-a dovedit că eram perfect aptă să conduc, doar că am amânat școala de șoferi pentru când mă voi face mare. Momentul n-a mai venit niciodată.

La douăzeci și ceva de ani, când am început să lucrez, ce mă ținea în priză era speranța. Ideea că, așa cum citisem în multe cărți proaste presărate printre cele bune, dacă muncesc mult și încerc să învăț cât mai repede lucrurile, în curând nu va mai fi greu. Îmi amintesc că, orice se întâmpla, în fiecare seară când mă întorceam în casele unde locuiam cu chirie îmi spuneam: „cu fiecare zi, va fi tot mai bine, tot mai bine”. Mă încurajam că, la un moment dat, voi putea să-mi permit hainele din acele magazine unde nu e niciodată nimeni, sau să mănânc în locuri al căror nume nu eram în stare să-l pronunț, sau să-mi iau o mașină pe care să mă simt aptă s-o conduc. (Plus multe alte visuri care implicau celebritate și reviste lucioase.) Iar speranța mă ridica din pat înainte de 5, mă făcea să rezist ore întregi pe drum și să fac bagaje la nesfârșit, învățând perfect să aleg exact atât cât puteam duce. Eram fericită într-un mod naiv, în care n-am mai fost niciodată, și mi se părea că, deși sunt într-un oraș unde nu cunosc pe nimeni, tocmai am început să-mi trăiesc visul, iar el va continua ca o carte bună, care iese la suprafață dintre altele neînsemnate.

Apoi a venit vârsta care începe cu 4, într-o noapte de iunie la ora 00:00. Și-a aruncat un buzdugan cu câteva luni înainte, să mă anunțe că pentru unele lucruri e prea târziu, iar că altele n-o să vină niciodată de la sine, odată cu vârsta, așa cum credeam. Că lamentările pe tema „cât timp am pierdut?” nu duc nicăieri, dacă nu sunt înlocuite cu „cât timp mai am de pierdut?”

Cumva am reușit să muncesc cam ce mi-a plăcut, profesional vorbind, cu toate astea încă mi se pare fascinant că primesc bani pentru ceea ce fac („sindromul impostorului” cică se cheamă). De câte ori îmi spune cineva că m-a văzut pe stradă mă apucă panica, știind că mai mereu molfăi o plăcintă cu multă brânză sau trag dintr-o ciocolată de casă (veritabilă, știu eu de unde). Dacă trebuie să merg la vreo sindrofie mă uit la tutoriale pe You Tube să-mi amintesc să pășesc pe tocuri (călcâi-vârf, călcâi-vârf, știu acum). După fiecare discuție cu un om cu care vreau să colaborez pentru ceva și care iese bine, îi scriu unei prietene: „măăăi, chiar m-a luat în serios!!!!!”

©Emilian Chirilă | www.emilianchirila.ro

©Emilian Chirilă | www.emilianchirila.ro

Ce mă bucură este că am constatat că nu sunt singură. Am petrecut nopți în bucătărie la un pahar de vin cu prieteni deja părinți care mi-au zis că nu i-a pregătit nimeni cu adevărat pentru un copil și că n-au nici cea mai vagă idee ce fac și dacă fac bine. Cu prieteni care n-au habar nici ei cum să mențină o relație, disciplina asta nu ni s-a predat în școală și n-a fost probă eliminatorie nicăieri. Suntem mai mulți cei care, decenii după, încă mai avem vocea părinților în minte spunându-ne ce e voie și ce nu și ne amintim cu greu, cu mare greu, că acum chiar putem alege așa cum vrem. Încă ne mai așteptăm să ne verifice cineva, să dea din cap a nemulțumire, să ne pună la colț. Mințim fără să clipim ca să păstrăm oameni, ca să scăpăm de oameni, ca să înlocuim oameni. Ne temem că, dacă spunem adevărul, vine prompt nota de plată și nu avem cu ce s-o achităm. La 40 de ani, încă mai așteptăm un seen, încă ne crește alarmant numărul de bătăi de inimă pe minut când scriem „vrei să vin la tine?”, încă ne facem de lucru prin cameră ca să nu citim răspunsul.

Obișnuiau să mă scoată din sărite crizele de furie sau de plâns ale copiilor de 2-3 ani făcute în aeroport, tramvai, magazine sau alte locuri publice. Tantrum am aflat că se numesc. Recent, am început să mă gândesc că respectivii sunt scoși din mediul lor obișnuit și din rutina lor, poate le e foame sau somn, poate îi doare ceva, poate nu le convine plimbarea și vor acasă, poate cer doar puțină atenție. (Rezonez cu toate, mai ales cu ultima parte.) Nu fac decât să-și exprime autentic și necenzurat nemulțumirea față de o situație. Propun să fie acceptată folosirea termenului și pentru copiii mari. Mă ofer chiar să-l inaugurez într-un aeroport, înaintea unei curse (prea) matinale.

2 Comentarii

  1. Mihaela Grigoras
    • Anda

Lasă un răspuns către Anda Anulează răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *