Anda Docea

“Până la urmă, pentru ce avem noi în momentul ăsta facem tot efortul”, îmi zice. “Adică?”, îl întreb. “Ne turnăm sufletele în cuvinte sau în versuri, compunem cântece, ne întrecem în cele mai absurde competiţii, urcăm pe acoperişul lumii, descoperim, inventăm, cucerim. Toate ca să ajungem aici, la o respiraţie distanţă de cineva. Nu crezi?”

„Aici” ăsta era undeva departe de pulsul oraşului, iar noi tocmai terminaserăm de discutat două vieţi şi de partajat o îngheţată cu aceeaşi linguriţă, de parcă asta făcuserăm de când e lumea. Eu eram liberă şi nu prea, el ocupat şi nu prea. Arăta bine şi se pricepea să curteze o fată, două calităţi cam greu de găsit împreună.

Nu mă mai gândisem la asta până atunci. Ar fi însemnat că nu scriu pentru mine, aşa cum credeam, ci în ideea că, punând ce am mai bun în rândurile astea, voi ajunge la orice suflet doresc. Că mă angajez într-o competiţie universală cu cele mai ascuţite arme ale mele, după ce am învăţat să le mânuiesc cu artă. Că, în timp, am încercat să fiu exact ceea ce speram că ar căuta cineva, aşa încât să nu rămână nimic de reproşat, nimic de adăugat. Ceea ce mi-am imaginat eu ca „ar trebui”. Şi probabil că aş putea să-mi măsor reuşitele în numărul de momente în care am povestit vieţi, la o respiraţie distanţă de cineva, ca şi când asta am fi făcut de când e lumea.

 

Nu demult am primit un mesaj de la el. Mi-a zis că şi fără pagini întregi de cuvinte scrise sunt extraordinară. Am zâmbit constatând că nu şi-a pierdut abilitatea de a curta, chiar dacă eu i-am cam uitat privirea. Şi, din toată povestea noastră, petrecută într-o perioadă în care eu eram aproape liberă şi el aproape ocupat, îmi mai amintesc doar stările de bine.

Până la urmă, nu există cadou mai bun pentru o fată decât acela ca un bărbat care îi traversează viaţa să o facă, pe alocuri, fericită.

(10 iulie 2013)

bărbaţi cadou fericire iubire poveste relaţie scris stare de bine