Anda Docea

Poveşti aproape adevărate despre lucruri aproape întâmplate

miercuri

9

martie 2016

4

COMENTARII

Poveste cu clătite reci

Scris de , Publicat in Întâmplări

Acum mulți ani, când tata a venit în București, în ziua în care am semnat contractul pentru locuința mea, am decis să sărbătorim marea schimbare la restaurant. Unul de la mine din Drumul Taberei, unde mai fusesem de nenumărate ori. Nu era nici ieftin, nici servirea nu era grozavă, dar mâncarea era cu adevărat gustoasă, pe vremea aceea.

Ursi

©Emilian Chirilă | www.emilianchirila.ro

Eu nu mai știu exact ce am comandat, tata cred că și-a luat ca de obicei, în locuri noi nu riscă. În final, îndemnată de el, am decis să încerc și clătitele cu ciocolată. Am așteptat vreo 20 de minute și n-am primit nimic. Tata a fost de părere că sigur a uitat ospătărița și voia să se ducă el să-i amintească. I-am zis ca n-are rost, nu cred că uitase, pur și simplu nu le venise rândul. S-a mai foit un pic, rămânând la părerea că uitase. „O să vezi că le va aduce”, i-am spus, cam enervată. „Bine, te cred, dar totuși mă duc să vorbesc cu ea, pentru că dacă nu le aduce la timp se răcesc și ție nu îți place să le mănânci reci.”

Nu mai rețin cum am primit clătitele, până la urmă. Dar dialogul ăsta nu l-am uitat. Mă tot gândesc de atunci de ce ni se pare acceptabil, în viață, să așteptăm vreme lungă după ceva. Ba, mai mult, să nu ne ridicăm de pe scaun ca să verificăm dacă vom primi măcar, după atâta așteptare, exact ce ne-am dorit. De ce ni se pare nepotrivit să refuzăm ceva, să formulăm pretenții, să batem din picior până când clătitele vin exact așa cum ne place să le savurăm. De unde, oare, ideea asta că „binele” nu e pentru toată lumea și că trebuie să suporți orice numai să nu mori de foame?

Și, oricum, cele mai bune clătite le face mama.

4 Comentarii

  1. Felicia
  2. Luminita
    • Anda
  3. Luminita

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *