Poveste cu clătite reci
Scris de Anda, Publicat in Întâmplări
Acum mulți ani, când tata a venit în București, în ziua în care am semnat contractul pentru locuința mea, am decis să sărbătorim marea schimbare la restaurant. Unul de la mine din Drumul Taberei, unde mai fusesem de nenumărate ori. Nu era nici ieftin, nici servirea nu era grozavă, dar mâncarea era cu adevărat gustoasă, pe vremea aceea.
©Emilian Chirilă | www.emilianchirila.ro
Eu nu mai știu exact ce am comandat, tata cred că și-a luat ca de obicei, în locuri noi nu riscă. În final, îndemnată de el, am decis să încerc și clătitele cu ciocolată. Am așteptat vreo 20 de minute și n-am primit nimic. Tata a fost de părere că sigur a uitat ospătărița și voia să se ducă el să-i amintească. I-am zis ca n-are rost, nu cred că uitase, pur și simplu nu le venise rândul. S-a mai foit un pic, rămânând la părerea că uitase. „O să vezi că le va aduce”, i-am spus, cam enervată. „Bine, te cred, dar totuși mă duc să vorbesc cu ea, pentru că dacă nu le aduce la timp se răcesc și ție nu îți place să le mănânci reci.”
Nu mai rețin cum am primit clătitele, până la urmă. Dar dialogul ăsta nu l-am uitat. Mă tot gândesc de atunci de ce ni se pare acceptabil, în viață, să așteptăm vreme lungă după ceva. Ba, mai mult, să nu ne ridicăm de pe scaun ca să verificăm dacă vom primi măcar, după atâta așteptare, exact ce ne-am dorit. De ce ni se pare nepotrivit să refuzăm ceva, să formulăm pretenții, să batem din picior până când clătitele vin exact așa cum ne place să le savurăm. De unde, oare, ideea asta că „binele” nu e pentru toată lumea și că trebuie să suporți orice numai să nu mori de foame?
Și, oricum, cele mai bune clătite le face mama.
Si daca nu era despre clatite? Poate era despre respect sau despre dorinta de a intelege o situatie.
Si poate nu intarzierea il irita, cat motivele neinterventiei fetei sau insistenta ei de a nu-i ingadui lui sa-si manifeste nevoia de a o proteja, ca tata?
Mai am, totusi, de spus ceva. Chestia cu cerutul vine cu varsta. Dovada a fost chiar atitudinea tatalui. Din pacate, insa, invatam sa cerem si sa spunem raspicat ce ne dorim abia dupa ce dezamagirea intalnita in viata atinge cote insuportabile. Iar pentru asta trec ani in care traim cu spranta ca si nerostite gandurile sunt intelese. Se dovedeste ca nu este asa.
Trebuie sa avem curajul sa cerem de la inceput. Sa se stie clar si raspicat ca nu vrem sa irosim timp pentru ceva ce este subanteles din start.
Este adevărat. De prea multe ori așteptăm ca gândurile noastre să fie subînțelese, dorințele intuite și așteptările onorate. Nu știu de unde vine asta. De undeva din trecut sau din noi. Uneori nu mai schimbăm nimic, doar învățăm să trăim cu dezamăgirea despre care spui. Alteori…
Evident! E doar o intarire a ultimei propozitii 🙂