Anda Docea

Poveşti aproape adevărate despre lucruri aproape întâmplate

vineri

18

mai 2018

2

COMENTARII

Răul cel mai mic

Scris de , Publicat in Căutări

Începe ca o pată mică, aproape insesizabilă, pe obraz, sus. Ca un pistrui obraznic care mai apare uneori, vara, când ești încă meritat de tânăr. Apoi crește, încet, dar temeinic. Tu n-o prea observi, apoi o ignori. Nu te deranjează cu nimic și nu ai fost niciodată unul dintre ipohondrii care se verifică o dată pe lună. Apoi începi să simți o ușoară arsură, iar lumea, întâi mai subtil, apoi de-a dreptul îngrijorată, îți atrage atenția.

Timpul se rostogolește și tu nu mai reușești să ții pasul cu el. Tumora ajunge de mărimea unei nuci, a unei portocale, a unei jumătăți de pepene. Ai niște momente-cheie în care, trezit cu greu, îți spui că vei căuta ajutor. Dar sfârșești prin a te amăgi că n-o să mai doară, că n-o să mai crească, iar lucrurile se vor întoarce la normal. Se întinde la un ochi, apoi la celălalt, vezi totul ca prin ceață, iar durerile sunt cumplite, nu te lasă să respiri, să dormi, să faci nimic din ce te bucura înainte. Ce te bucura înainte?

Atunci ți se spune că trebuie s-o faci, trebuie să scapi de ea, o tăietură fermă și precisă, care nu lasă nimic în urmă. Au mai făcut-o și alții. Altfel, o să orbești. Altfel, o să mori. Vrei să mori? Vrei să mai trăiești așa? Vrei să te îneci, ca femeia care nu voia să dea drumul bolovanului, pe motiv că era al ei? O mai duci însă așa vreme lungă, clătinându-te, oripilându-i pe cei din jur cu felul în care ai ajuns, cocoșat de povară. Și renunți nu când durerea devine insuportabilă, ci când e clar, absolut clar, că nimic n-o va face să scadă, vreodată.

Operația, în sine, sub anestezie totală, decurge rapid și te lasă cu o cicatrice uriașă, care îți îmbrățișează capul. O hidoșenie. Vei putea să o ascunzi, ți se spune, lucrurile au progresat mult în domeniul ăsta, nu vor observa decât apropiații, la un moment dat chiar vei uita de ea, o să arate mai bine, ferește-te ca de foc de tot ce ar putea-o atinge. Felicitări, tocmai te-ai salvat de la moarte!

©Emilian Chirilă | www.emilianchirila.ro

©Emilian Chirilă | www.emilianchirila.ro

Pe stradă îi vezi pe cei care-și cară după ei tumorile de toate mărimile, îi recunoști, după postură, de departe. Nu-i privești cu milă, nici nu zâmbești, doar te uiți la ei drept în față. Știi că, întorcându-ți privirea, îi rănești cel mai tare. Ai fost acolo. Pe cei cu cicatrici camuflate, ca și a ta, poți doar să-i bănuiești. Câți or fi? O treime? O jumătate?

Uneori, noaptea, visezi că tumora e încă acolo, grea, nemiloasă, că te strânge de cap și te sufocă. Te trezești lac de apă cu gândul că nu s-a terminat, că nu se va termina niciodată, aprinzi toate luminile din casă, te apropii de oglindă, îți lipești fața de răceala ei și adormi acolo, chircit, rugându-te să vină odată zorile. O să fie bine, o să fie bine. Altădată, te visezi în perioada în care aveai doar o pată mică, insesizabilă, ca un pistrui care apare uneori, vara, pe obrajii tineri. Erai fericit. Din visele astea, nu vrei să te mai trezești niciodată.

Dimineața, îți simți întotdeauna capul cumplit de ușor. Și, în majoritatea zilelor, nu știi ce să faci cu atâta ușurătate.

2 Comentarii

    • Anda

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *