Când întunericul s-a transformat în alb, m-au durut rău ochii. Am înţeles că mă aflu într-un pat, într-o cameră cu mobilier din cale-afară de auster, unde mirosea înţepător a medicamente. Un spital. Din poziţia în care eram nu se vedea mare lucru. La un moment dat, un chip uşor încruntat (sau poate mi se părea, din pricina ochelarilor care-i tot alunecau de pe nas), uşor îngrijorat, s-a aplecat deasupra mea. Doctorul.

(mai mult…)