Anda Docea

Textul de mai jos a apărut cu patru ani în urmă. Intenţionam să intervin mai mult asupra lui, dar mi-am dat seama că aş schimba tonul şi starea în care a fost scris atunci. Îl păstrez aici pentru că nu vreau să-l pierd. Şi pentru că unele lucruri (puţine, preţioase, magice) nu se schimbă niciodată.

“Urcă fără frică, tata te aşteaptă la capătul bârnei!”, îi spunea Andreei Răducan cel căruia avea să-i dedice cartea “Reversul medaliei”. Nu bănuiam în 2000, când priveam încordată evenimentele de la Sydney, că voi avea ocazia să vorbesc cu campioana olimpică în direct, o oră şi jumătate, într-un matinal al TVR-ului, 11 ani mai târziu.

Pasiunea (de spectator profan, dar fidel) pentru gimnastică am moştenit-o de la tatăl meu. Şi cea pentru televiziune. Urmăream împreună toate programele încă din vremea când noţiunea de “vedetă” avea alte valenţe. Analizam crainicele, divertismentul, patinajul, gimnastica, fotbalul şi ce mai primeam atunci. Apoi repetam poeziile şi mă ajuta la discursurile uşor propagandistice de comandant de detaşament. Când mama era de gardă la spital, încercam diverse inovaţii culinare. Îmi amintesc foarte bine că, într-o astfel de seară, nu mai aveam cacao şi mi-a făcut ness cu lapte, aşa că n-am mai dormit toată noaptea. Jucam şah şi table la lumina lumânării sau citeam până ne venea somnul.

Am avut iniţial o tricicletă, apoi o bicicletă roşie cu 4 roţi, apoi tata mi-a luat (cu greu) roţile laterale, apoi mi-a cumpărat primul Pegas şi ulterior o bicicletă cu care am mers doar de vreo două ori cât timp am locuit cu ai mei. Am performat şi la nişte chestii numite rotile, iar iarna s-a chinuit ceva să mă înveţe să patinez pe un pârâu îngheţat, acelaşi care ne-a inundat dezastruos, de două ori, în 2006. Abia anul ăsta am reuşit să patinez şi cu spatele niţel, deşi tata zicea că-i uşor. M-a învăţat tenis de masă, de câmp, volei, ba şi mingea de oină începuserăm să o aruncăm într-o vreme (aveam nu ştiu ce normă la şcoală şi sportul îmi strica media generală). Mare lucru nu s-a lipit de mine, dar mai ştiu încă să pedalez. Şi să înot.

Când în viaţa mea a apărut baletul, tata a condus până la Deva să-mi cumpere echipament. S-a întors de acolo cu vreo trei costume. Erau atât de frumoase şi de colorate, încât tare mult regret că nu-mi mai vin (pe unul chiar l-am mai încercat în liceu, fără succes). Apoi a început odiseea dusului şi adusului de la orele de balet, a spectacolelor şi a costumaţiilor. În continuare am două picioare stângi pe ringul de dans şi nici cu ritmul nu stau prea bine (e nevoie de mult gin tonic ca să ne reglăm), dar reprezentaţiile de balet încă mă emoţionează straşnic şi, după, abia aştept să ajung acasă, să strâng covorul şi să mai încerc nişte piruete.

Am participat la n olimpiade pentru n prim materii (până şi la chimie am fost o dată!), că aşa era moda în comunism şi imediat după, să ştim de toate şi nimic foarte bine. Tata mă ducea cu maşina la Alba-Iulia de câte ori era vreo fază pe judeţ şi mă aştepta cu covrigi cu miere după, preferaţii mei. Eu scoteam ciornele şi ne apucam de refăcut subiectele. Mai ales cele de geometrie în spaţiu, unde mereu nu “vedeam” câte ceva.

Când, în ziua în care împlineam 20 de ani, i-am anunţat pe ai mei că renunţ la prima facultate, tata nu mi-a reproşat nimic. Nici cei doi ani în care îmi plătise chiria, nici faptul că un an m-a dus şi m-a adus săptămânal pe ruta Aiud-Cluj, nici nehotărârea, nici răsfăţul. A zis doar că oricum sunt cu un an mai mică decât colegii mei, deci, practic, n-am pierdut decât unul. Când am terminat Jurnalismul, 4 ani mai târziu, a făcut, cumva, rost de numărul unui producător din TVR. Eu aş mai fi pierdut vremea în Cluj vreun an-doi făcând cine ştie ce master fantezist. Mi-a zis să sun şi să mă duc urgent, dacă cred că vreau televiziune, s-ar putea să fi venit momentul să fac ceva.

Povestea se opreşte cumva aici pentru că devine a mea şi nu a lui. Au trecut 8 ani de atunci. Tata mi-a susţinut în continuare visele, mi-a ascultat frustrările şi mi-a sponsorizat călătoriile, inclusiv pe cele a căror destinaţie avea să fie o mare greşeală (la fiecare zice că e ultima). Încă îmi citeşte toate textele şi îmi vede toate emisiunile. Încă îl preocupă locurile unde mă duc, cu cine m-am întâlnit, cu ce m-am îmbrăcat, ce am spus şi ce gândesc, de fapt. Mă avertizează începând cu luna mai că vine vara şi că ar trebui să mă bronzez un pic şi, eventual, să mă fac mai blondă. Şi nu omite să sublinieze că “bine” nu are cum să-mi şadă decât cu tocuri înalte şi subţiri şi că, pentru nimic în lume, un moment important n-ar trebui să mă prindă cu părul prins în coadă. Scrie cele mai frumoase mesaje de ziua mea şi face, de la A la Z, cele mai reuşite surprize. Surprize adevărate, care te fac să te simţi centrul universului.

Sunt, într-un fel, precum o gimnastă bine rodată în competiţii. Am căzut şi la paralele, am dat şi cu fundul de sol, m-am dezechilibrat pe bârnă de nenumărate ori şi de câteva m-am şi lovit rău de tot. Nu mă mai aştept la surprize majore. Am un exerciţiu peste medie, mai fur un pic la impresia artistică şi poate prind un colţ de podium. Totul e să-mi fac treaba cât pot de bine. De căzut, nu cred să mai cad vreodată. Nici măcar la aterizare. Sigur, ea nu va fi perfectă, poate chiar mă voi dezechilibra sau voi face un pas în spate, dar asta nu mai e atât de important. Chiar dacă, de o vreme, nu mai privesc decât cu coada ochiului, tata e mereu la capatul bârnei.

(2 iulie 2011)

Aiud balet bicicletă Cluj destin gimnastică iubire jurnalism părinţi tata televiziune TVR