Anda Docea

Poveşti aproape adevărate despre lucruri aproape întâmplate

vineri

27

februarie 2015

1

COMENTARII

Toate întrebările rămase nerostite

Scris de , Publicat in Întâlniri

De câte ori scârţâie ceva într-o poveste de iubire simţim nevoia să verbalizăm prin interogaţii tot ce ne frământă. Unii pun întrebările pe parcurs, de fiecare dată când îi roade ceva. Alţii tac multă vreme. Adună supărări, nepotriviri şi consternări. Şi apoi îşi lansează toate curiozităţile dintr-un foc. Lung. Eu fac parte din a doua categorie.

Un astfel de set de întrebări a sunat (sau ar fi putut suna) cam aşa: De unde vii? Ce se întâmplă cu tine în ultimul timp? De ce simt că ceva nu e în regulă? Te vezi cu alta? De cât timp te vezi cu alta? De ce îmi faci aşa ceva? De ce nu răspunzi? Şi, în final, ceea ce cred eu cu singuranţă că a vrut Andrieş să zică prin „din toate-ntrebările, cea mai grea”: Mă mai iubeşti?

Apoi apare cineva. Nu ţi-e nici rudă, nici prieten, nici n-aţi copilărit împreună. Un străin. Cineva în legătură cu care ajungi să te întrebi: Oare el, în momentul ăsta, fix în momentul ăsta, se uită la acelaşi cer? Oare încearcă să deseneze Carul Mare, stea cu stea? Oare ascultă AC/DC când conduce? Oare cântă one of these days I’m gonna ride on, change my evil ways? Oare scoate menta din limonada cu mentă? Oare zâmbeşte des?

Şi, cumva, fericirea lui devine fericirea ta. Supărarea lui o simţi undeva, adânc şi ascuţit, de parcă te sfâşie pe tine. Multă vreme nu înţelegi ce se întâmplă şi cum ai ajuns aşa, pierdut pentru lume, praf, gol şi în acelaşi timp atât de plin, greu şi în acelaşi timp mai uşor decât ai fost vreodată. E un soi de miracol.

©Emilian Chirilă | www.emilianchirila.ro

©Emilian Chirilă | www.emilianchirila.ro

Şi, la un moment dat, îţi spune, ca din senin, că eşti un om minunat. Iar tu ai vrea să îi pui un set întreg de întrebări care sună (sau ar putea suna) cam aşa: O să rămâi? O să te văd mai des? O să-ţi fie dor de mine când eşti plecat? N-o să mă uiţi? Te vei întoarce? Şi, dintre toate-ntrebările, cea mai uşoară: Ştii că te iubesc, nu-i aşa?

Dar nu rosteşti nimic din toate astea. Nicio întrebare care să transforme miracolul în scrum. Pentru că tu eşti, de multă vreme deja, praf, gol, plin, greu, uşor şi pierdut pentru lume. Sau pentru că, aşa cum înţelept a scris Ileana Vulpescu, „pe lume sunt întrebări care nu se pun şi răspunsuri mute”.

1 Comentariu

  1. jeni

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *