Anda Docea

În şcoala generală mi-au trecut prin mână cele mai frumoase jucării din lume. Colega mea de bancă, Paula, avea o mătuşă în SUA, care îi trimitea mereu daruri. Nimic nu mă bucura mai mult decât să mă invite să mă joc cu ea. Nu mai văzusem până atunci nici păpuşi atât de iscusit lucrate, cu un întreg arsenal de accesorii, nici gume de şters cu miros de banane, nici tricouri „cauciucate“.

Paula lua meditaţii la engleză şi la franceză şi scria caligrafic. Îmi amintesc că, la un moment dat, ne-au adunat la şcoală pe toţi cei din ciclul primar într-o sală uriaşă, unde ni s-a dat un test mai ciudat. La început, am scris după dictare un text despre conducătorul Nicolae Ceauşescu şi al său partid. Apoi ne-au cerut date despre noi, numele, adresa, meseriile părinţilor. Interesant a fost că totul trebuia scris cu majuscule. O invidiam pe Paula. Foaia ei arăta impecabil. Eu greşisem în câteva locuri, mâzgălisem nişte litere şi îmi curgea şi cerneală din stiloul cu cap de urs panda. „Vor să ne testeze“, mi-a şoptit Paula uşor conspirativ. „Mi-au zis mie părinţii. Cei care scriu frumos vor primi nişte tabele de copiat, pentru şcoală.“

Am plecat acasă dezamăgită. N-aveam să fiu pusă vreodată la copiat tabele pentru şcoală. Scrisul meu inegal, spre stânga, sfida toate regulile caligrafiei. Tata m-a văzut îmbufnată şi, după ce i-am povestit despre respectiva dictare, mi-a zis să stau liniştită. Nu era nici pe departe vorba de tabele, aşa cum spera Paula. Cineva scrisese ceva jignitor la adresa Tovarăşului cu vopsea, pe şosea sau pe un zid, nu se ştia exact. Încercau să compare scrisul pentru a găsi făptaşul. Bucuroasă de această veste, am lăsat-o pe Paula să aştepte la nesfârşit rezultatul presupusului concurs de caligrafie.

Încă ne mai jucam cu păpuşile ei şi în clasa a V-a. Ne pregăteam cu mare nerăbdare să ieşim la patinat pe un lac din apropierea Aiudului. Era prima noastră vacanţă din gimnaziu. Iarna lui ’89 se anunţa aspră, dar noi ne bucuram, cu gândul la patine şi la sanie. De regulă, o aşteptam pe mama să vină de la serviciu, să mă ia de la bunici, şi mergeam împreună spre casă. Pe 21 decembrie, aproape de prânz, l-am văzut pe bunicul meu complet descumpănit de ţipetele şi huiduielile emise de radioul Gloria, pe care-l pornea cu sfinţenie pe postul Europa Liberă. Îl ascultam împreună de câţiva ani şi, în timp, învăţasem nume complicate, cum ar fi Ioana Măgură Bernard şi Neculai Constantin Munteanu, mai repede decât grupele muntoase din Carpaţi, şi-i recunoşteam imediat după voce.

 

-Ăştia-s nebuni. Dau teatru radiofonic în miezul zilei.

-Închide-l şi hai la masă, i-a replicat bunica mea.

Nu ne-am aşezat bine că ne-am trezit cu mama năvălind peste noi.

-N-aţi auzit ce se întâmplă? A căzut Guvernul!

-Am auzit ceva la radio, dar am crezut că-i teatru, o ţinea bunicul pe a lui.

La o piesă de teatru mi se părea şi mie că asist, la cei 10 ani şi jumătate ai mei. Mama m-a înhăţat de o mână şi m-a dus acasă. Toţi oamenii pe care i-am întâlnit pe drum, preţ de două-trei blocuri câte erau până la noi, o întrebau pe mama dacă aflase ce se întâmpla. La un moment dat, unul dintre vecini a ieşit afară şi a strigat să deschidem televizoarele. În mod normal, orele de program erau în număr de două, între 8 şi 10 seara, nimic în miezul zilei. Acum Ceauşescu vorbea de la balcon la un miting – mai bine zis încerca să potolească mulţimea strigând „Alo, alo!“, iar din public se auzeau huidulieli. Aşa ceva nu mai văzusem vreodată, în cei zece ani de comunism pe care i-am trăit, ultimii, cei mai grei.

 

Fiecare trimestru şcolar se încheia cu o şedinţă de detaşament. Era momentul potrivit pentru a îmbrăca uniforma de pionier, cu trese şi insigne, pentru a face bilanţul şi a da raportul. Fusesem comandantă de detaşament în fiecare an până într-a V-a, în mare parte datorită faptului că-mi plăcea să ţin discursuri şi că eram uşor autoritară. Când „uşor“ a devenit „prea“, nu m-au mai votat şi am rămas fără acel şnur galben-muştar care te făcea reprezentantul clasei la diverse reuniuni pe şcoală. Ne adunau să vizionăm la televizorul alb-negru din amfiteatru luările de cuvânt ale lui Ceauşescu, cu diverse ocazii. Durau ore în şir, timp în care noi nu aveam voie să vorbim, să ne ridicăm, să mişcăm. Împreună cu omologul meu de la clasa B, dezvoltaserăm un sistem ingenios. Ne distram mâzgălind cât mai iscusit fotografia Tovarăşului, cu care începea fiecare manual. Aşa părea şi că luăm notiţe. Preocupat fiind să-i contureze lui Ceauşescu nişte ochelari cu pixul, în ton cu mustaţa deja schiţată, Bogdan a fost odată prins. Eu reuşisem să închid cartea la timp. Drept pedeapsă, a trebuit să scrie un rezumat al acelui discurs, pe puncte. Eram în clasa a IV-a.

Într-a V-a nu mă mai aleseseră, cum ziceam, şi cred că Bogdan de la clasa B mi-a simţit serios lipsa în timpul lucrărilor celui de-al XIV-lea Congres al PCR-ului, care fusese la final de noiembrie. N-am mai avut ocazia să-mi iau revanşa şi să-mi recâştig rangul pierdut. În acea vacanţă de iarnă, bunicul meu avea să mă asigure, pe un ton ferm, că se terminase şi cu pionierii.

 

Pe 22 decembrie însă, eram teribil de speriată şi aş fi vrut să revină toate la normalul pe care îl ştiam. Eram convinsă că se petrecuse o catastrofă. Ai mei îmi spuneau că nu-i nici pe departe un lucru rău, aşa cum credeam. Din contră, e ceva ce trebuia să se întâmple de multă vreme.

Mi-l amintesc pe crainicul George Marinescu citind ultimul comunicat al regimului comunist, despre sinuciderea generalului Milea, şi ulterior cerându-şi scuze pentru rolul său de portavoce. Mesajele „Vom reveni!“ şi pe tata care zicea că nu închidem televizorul orice ar fi. Dinescu şi Caramitru. Bucureştiul care, pe 24 decembrie, arăta la televizor ca un teren de luptă. Sigla TVRL –Televizunea Română Liberă. Cravatele cu tricolor ale prezentatorilor. La un moment dat, începuseră să difuzeze filmul lui Sergiu Nicolaescu Ringul, cu un fost boxer ajuns şofer de tir. Nu mai văzusem nimic românesc de acel gen până atunci, cu violenţă şi femei frivole. L-au întrerupt din când în când cu anunţuri, apoi l-au oprit. Tata a fost de părere că era cu totul deplasat să difuzezi un film artistic când în stradă mureau oameni. Începutul acela de film, de 20 de minute, mi-a dat senzaţia, care avea să se ascută în următoarele zile, că lumea e altfel decât am fost învăţată să o văd. Că regulile au şi ele graniţele lor şi că, dincolo de ele, începe ceva numit libertate, cu al cărei gust nu mă familiarizasem încă.

Anunţul concis al morţii Ceauşeştilor ne-a lăsat pe toţi trei fără cuvinte. Au fost difuzate, repetat, fragmente din filmul ridicării, judecării şi execuţiei lor. Într-unul apărea Nicolae Ceauşescu coborând cu faţa dintr-un TAB, aproape prăbuşindu-se, susţinut de un ofiţer din imediata apropiere.

-Ar fi trebuit să-l lase să cadă în cap, a bombănit mama. Marele comandant suprem al Forţelor Armate!

Tovarăşul încercând s-o liniştească pe Tovarăşa la proces, vocea ei isterizată, acuzaţiile pe mai multe tonuri de undeva din fundal, fără să vedem feţele judecătorilor sau ale avocaţilor, execuţia. Se cam terminase. Mă gândeam că de acum încolo pot rupe fără grijă portetele de la începutul manualelor, majoritatea mâzgălite cu mare artă.

 

În orăşelul meu din nord-vestul ţării, situat undeva între Alba-Iulia şi Cluj-Napoca, Revoluţia nu s-a simţit ca în acele locuri în care oamenii au ieşit în stradă. Doar închisoarea aiudeană a fost, o vreme, separată cu bariere de restul oraşului, deţinuţii fiind mult mai zgomotoşi ca de obicei. Rudele mele locuiau peste drum de ea şi mă simţeam ca într-un film poliţist de câte ori voiam să intru în zonă. Era o iarnă cu cer senin şi un frig de-ţi îngheţa şi sufletul. Lumea nu se grăbea să intre în casă. Toţi se opreau în grupuri pe stradă şi se întrebau unii pe alţii ce se mai ştie. Cei care aveau casetofoane puneau muzică şi dădeau volumul la maximum. Ieşeam zilnic cu tata după ziare. La cele câteva chioşcuri din oraş se formau cozi de zeci de oameni zgribuliţi, cu mâinile vârâte în buzunare, aşteptând. Le cumpăram pe toate, tot ce apărea. Miroseau a cerneală şi a libertate.

Şcoala n-am început-o la data stabilită. Vacanţa s-a prelungit de vreo trei ori, cu câteva săptămâni bune. Îmi venea greu să cred că uniforma nu va mai fi obligatorie. Abia aşteptasem sarafanul de clasa a cincea, mi se părea că îmi dă un aer de domnişoară. L-am mai purtat cu toatele o vreme, încă nu ne dădeam seama că, dintr-o dată, puteam face tot ce doream. Am primit, ca de obicei, ca temă, o compunere cu titlul „Cum mi-am petrecut vacanţa de iarnă“. Cea mai lungă vacanţă de iarnă din toată viaţa mea de elev. La fragmentul despre Revoluţie m-a ajutat tata. La şcoală am constatat că restul copiilor nu scriseseră nimic despre asta.

Curentul nu se mai oprea în fiecare zi. Aveam încă la îndemână în casă lumânările şi o lampă la care îmi făceam eu temele, înainte. Tata meşterise la un moment dat o improvizaţie cu un bec alimentat de la o baterie de maşină, pe care-l agăţa în bucătărie, de tavan. Eu mă temeam, de căte ori îl foloseam, că unii vecini care l-ar vedea de afară ar putea crede că noi, spre deosebire de alţii, avem curent. Să ieşi din rând, pe vremea aceea, aducea numai neajunsuri.

Nu-mi mai amintesc ce am primit de Crăciun în iarna lui ’89. Ştiu doar că mama se scuza că, date fiind împrejurările, nu a reuşit să găsească mare lucru prin magazine. Dar cadouri nu prea găseai în comerţ niciodată. La noi în Ardeal mai făceai rost de una-alta de la unguri sau de la polonezi. Ciocolate cu două albine, una mare şi una mică, desenate pe învelişul care imita un fagure, săpunuri cu miros de mere, diverse băuturi acidulate la doză. Le păstram cu lunile, apoi puneam ambalajele la presat, le decupam şi le lipeam pe oriunde. Cutiile de suc goale le strângeam prin bibliotecă până mi le arunca mama, care zicea că într-o zi vreun coleg venit în vizită o să-mi ceară un suc din acela, iar eu o să mă fac de râs că n-am decât cutia. După Revoluţie, „consignaţiile” au împânzit oraşul. De la fiecare colţ de stradă sau parter de bloc puteai cumpăra băuturi la dozator, bomboane, mărgele şi casete cu muzică piratată. Într-o zi, tata s-a trezit cu o doamnă intrând din stradă în garajul nostru, care era deschis, şi uitându-se la rafturile unde îşi păstra în cutii diverse piese şi unelte. Crezuse că e magazin.

 

Acum trec aproape zilnic prin faţa Studioului 4 din TVR, unde, cu 24 de ani în urmă, se striga „Am învins!“ Multă vreme, jurnalul de ştiri a fost transmis de acolo. În primii ani, prezentatorii îşi mai puneau din când în când cravatele cu tricolorul. „Cravata de la Revoluţie!“ remarca de fiecare dată mama.

Nu am mai stat, de atunci, la coadă la un chioşc de presă şi nici n-am mai avut două abonamente la acelaşi ziar, unul pentru părinţi şi altul pentru bunici. În acel ianuarie de după Revoluţie, Adevărul a scos un număr special. Prima pagină era liberă, cu titlul ziarului şi atât, fără nici una dintre ştirile de care eram atât de avizi în acele vremuri. În partea de jos scria, cu litere albastre: „Avem nevoie de linişte, oameni buni!“ Bunicul meu a crezut că e o greşeală de tipar. M-a trimis să-l întreb pe tata dacă şi exemplarul lui este la fel. Urarea de linişte se pare că era universală.

Aveam 10 ani şi jumătate în decembrie ’89. Prea mică pentru a ieşi în stradă, suficient de mare pentru a înţelege că asist la un moment istoric irepetabil. M-am întrebat de multe ori dacă, mai mare fiind ca vârstă, aş fi trăit Revoluţia altfel decât ca un telespectator care aştepta ca lucrurile să se întâmple. Dacă, sătulă de cenzură şi de privaţiunile de tot felul, m-aş fi revoltat, aş fi strigat, mi-aş fi înfruntat teama încercând să schimb ceva. Căutând răspunsul, mi-am dat seama că motivul pentru care eu pot să îmi pun întrebări, să scriu lozinci împotriva oricui aleg şi să ascult muzica tare este acela că, la un moment dat, oameni hotărâţi şi disperaţi totodată s-au revoltat, au ieşit în stradă, au strigat şi unii dintre ei au murit. Datorită lor ne permitem să avem, măcar din când în când, liniştea necesară.

(articol apărut în „Dilema veche” nr. 514, 19-23 decembrie 2013)

1989 Adevărul Aiud bunici Ceauşescu comunism Crăciun Dilema veche Europa Liberă mama pionieri presă Revoluţie sacrificiu şcoală TVR uniformă vacanţă