Anda Docea

Mi-am petrecut concediile ultimilor ani la casa părintească din Aiud, judeţul Alba. Un orăşel cu puţin peste 20.000 de locuitori, bine ascuns între dealurile prietenoase din Ardeal, scăldate mai mereu într-o lumină despre care pictorul Horia Cucerzan, născut la Blaj, spunea că are culoarea mierii. Am încercat să revăd locurile pe care le străbătusem cu pasul, copil fiind, în drumeţii de o zi-două, cu rucsacul în spate, să-mi amintesc poveştile lor, să observ în ce fel le-a schimbat trecerea timpului şi cum le percepe adultul care am devenit.

În Cheile Aiudului, numite şi Cheile Vălişoarei, nu mai fusesem de 20 de ani. Noi le spuneam, şi mai simplu, Cheile Poienii. Aflate în estul Munţilor Trascău, la 15 kilometri de Aiud, pe drumul către Rimetea, erau unul dintre locurile ideale pentru a-ţi petrece o duminică din două, când numărul autoturismului din dotare, cu soţ sau fără, îţi permitea să te deplasezi. Pe dreapta, te întâmpină Colţul Cetăţii şi Colţul Diacului, cu altitudini care pornesc de la peste 400 m şi ajung la aproape 800. Mai înalt este Peretele Bogza, situat în partea stângă a drumului dinspre Aiud. El oferă trasee mai aventuroase pentru amatorii de alpinism şi este şi un loc propice zborului cu parapanta, cu aterizare în interiorul Cheilor. În anul 2000, zona a fost declarată arie protejată, de importanţă geomorfică şi botanică.

Am crescut cu ochii la alpiniştii din Cheile Aiudului, în vremea în care stâncile mi se păreau şi mai ameninţătoare, atingând cerul. La poalele lor, într-un spaţiu apărat, existau un castel vechi, care-şi mai păstra încă turnurile şi meterezele, şi câteva căsuţe de lemn. În anii ’80, pârâul Aiudului care străbate Cheile era loc de picnic, fotbal sau tenis. În timp ce mama pregătea cartofii pentru ceaun şi salata, făceam cu tata o plimbare până la castel şi uneori urcam într-unul dintre turnuri. De acolo, se vedea tot locul ca-n palmă – valea, stâncile, drumul, maşinile parcate, căţărătorii care se opreau la căsuţe. Ocheam maşina noastră roşie de departe şi o strigam pe mama, în ciuda protestelor tatălui meu, care spunea că nu are cum să mă audă. Dar ea mă vedea şi îmi făcea mereu un semn. Înţelegeam din asta că masa e gata şi mă grăbeam să cobor.

Castelul, care era locul meu de joacă preferat în copilărie, a fost construit în 1320, pentru apărare, şi a devenit cazarmă militară în timpul Imperiului Habsburgic. A fost preluat de armata română, folosit pentru vânătorii de munte, iar sub comunism a trecut în circuitul civil, la o întreprindere din Aiud. După ce aceasta a dat faliment, castelul a fost vândut la licitaţie, iar în prezent un medic din Braşov l-a introdus în circuitul turistic, după aproape două decenii de investiţii şi amenajări.

Rimetea este cunoscută drept localitatea din judeţul Alba cu case albe şi ferestre verzi. Arhitectura unică, de secol XIX, cu influenţe secuieşti şi nemţeşti, a făcut ca această comună să fie cea din dintâi distinsă de Comisia Europeană cu premiul „Europa Nostra” pentru conservarea patrimoniului cultural şi arhitectonic, în 1999. Casele au fost construite în jurul anului 1870, după un incendiu, şi de atunci au fost frumos întreţinute. Din cele peste 300, mai mult de jumătate sunt albe.

Comuna, vestită şi pentru muzeul etnografic şi moara de apă, este străjuită de Piatra Secuiului, atât de aproape şi de abruptă încât se crede că, în acest loc, soarele răsare de două ori: o dată pentru întreaga lume şi, a doua oară, când apare de după munte, pentru Rimetea. Despre acest masiv muntos, cu înălţimea maximă de 1129 m, mama îmi spunea, în copilărie, că seamănă cu un uriaş culcat pe spate. Îmi arăta capul căzut, pieptul, conturul corpului, picioarele, iar eu încercam să-l vizualizez. Anul acesta, în aprilie, pe „uriaş“ a avut loc a opta ediţie a concursului de escaladă sportivă Rimetea Climbing Open.

La 5 km sud-vest de Rimetea, pe o stâncă, se mai păstrează ruinele unei construcţii medievale impunătoare. Cetatea Trascăului, numită şi Colţeşti, după satul din care se poate urca până la ea, are pe turnul nordic, înalt de aproximativ 20 m, o inscripție care menționează că familia nobililor Thoroczkay a construit castelul în secolul al XIII-lea. Un turn aflat în partea sudică, mult mai deteriorat astăzi, a fost ridicat ulterior, iar între cele două au existat spaţii de locuit şi o capelă, toate înconjurate de un zid de apărare oval, din care a mai rămas o bună parte. Nobilii de Trascău s-au opus anexării Transilvaniei de către Imperiul Habsburgic şi au fost eliminaţi de pe scena istoriei, împreună cu cetatea lor, distrusă în anul 1703 de către trupele imperiale austriece.

Am urcat la Cetatea Trascăului în luna iulie a anului trecut, pe un drum şerpuit din satul Colţeşti, trecând pe lângă căpiţe de fân sau pe sub copaci umbroşi, având în faţa ochilor, tot mai aproape, meterezele ca nişte dinţi ce păreau a muşca din albastrul netulburat al cerului. Într-o oră am ajuns la ruinele cetăţii, cu ziduri groase, la o altitudine de puţin peste 700 m. Adevărata comoară o reprezintă priveliştea de sus, o panoramă completă asupra zonei de nord a Munţilor Trascău, cu Cheile Aiudului în dreapta, satul Colţeşti jos, în faţă, şi Colţii Trascăului în partea stângă.

La nici 10 minute de drum cu maşina spre sud, din Aiud se ajunge la Castelul Kemény din localitatea Sâncrai. Construit în 1805, castelul de peste 1000 mp a fost înstrăinat nobililor Bánffy, ulterior a ajuns în patrimoniul statului şi, după 1947, a fost transformat în centru de plasament pentru copii cu dizabilităţi. A fost părăsit în 1997 şi, de atunci, a ajuns într-un stadiu jalnic până acum doi ani, când au început lucrările de reabilitare, cu fonduri europene şi din bugetul local. Au fost recondiţionate sălile de dans, camerele, uşile, acoperişul şi se va aduce mobilă restaurată, din veacurile trecute. În toamna aceasta, Castelul Kemény ar putea fi deschis pentru tabere, evenimente şi expoziţii. În curtea interioară va fi amenajat un rozariu cu peste 80 de soiuri de trandafiri. Cultivarea florilor, în special a trandafirilor, este una dintre ocupaţiile principale ale locuitorilor din zona Sâncrai-Ciumbrud.

Ciumbrud este satul din România în care există cele mai multe soiuri de trandafiri, peste 100. Cei 1000 de locuitori sunt mândri să organizeze, în fiecare an, la sfârşitul lunii iunie, “Ziua Rozelor”, unde cultivatorii îşi arată măiestria. Anul acesta, evenimentul a ajuns la a treisprezecea ediţie şi a pus în scenă o adevărată paradă cu trăsuri, biciclete şi maşini împodobite cu aranjamente speciale din trandafiri. Rozele de la Ciumbrud, care pot fi admirate pe hectare întregi, multicolore, ajung în parcurile şi spaţiile verzi din toată ţara, dar şi peste hotare, în ţări precum Italia, Polonia sau Ungaria.

Pe drumul de la Aiud la Alba-Iulia, cotind spre nord-vest în oraşul Teiuş, se ajunge în 40 de minute la unul dintre cele mai vechi aşezăminte ortodoxe din Transilvania: Mănăstirea Râmeţ. Considerate a fi cel mai mare obiectiv natural din Munţii Trascăului, Cheile Râmeţului sunt decorul ideal pentru o mănăstire ridicată în secolul al XIV-lea, cu o istorie zbuciumată. În urma revărsării pârâului Pleaşa, din 1926 a stat patru ani îngropată în mâl şi pietre, până la înălţimea de 1,60 m, pictura interioară fiind distrusă. În 1955, lăcaşul a fost transformat în mănăstire de maici, desfiinţată de comunişti patru ani mai târziu. Maicile s-au strâns la Aiud, unde au organizat o secţie de covoare. În 1969, li s-a permis să se întoarcă la mănăstire, dar în civil. Mănăstirea Râmeţ a fost redeschisă după încă trei ani. Pentru a fi salvată de la distrugere, în 1988, biserica veche, ce are în interior opt straturi suprapuse de pictură murală, a fost ridicată 2 metri şi 8 centimetri. Concomitent, a fost construită biserica nouă, cu Hramul Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel. Din 1968, există un muzeu al mănăstirii, cu icoane, cărţi vechi, numismatică, obiecte şi veşminte de cult.

Când am ajuns la Râmeţ, maicile pregăteau borcane cu dulceţuri, afară, pe o masă lungă din lemn. Făceau asta în tăcere, iar gesturile lor aminteau de un ritual străvechi. Întreg locul, cu bisericile albe, verdeaţa copacilor, grădinile de trandafiri şi stâncile protectoare, desenate pe cerul senin, pare ivit acolo dintr-o altă lume, una a împăcării şi a detaşării. O maică foarte tânără îşi conducea vizitatorii până la poartă, probabil membri ai familiei. Şi-a fluturat zâmbitoare mâna în urma lor, până cand maşina s-a pierdut pe drumul de munte, iar eu m-am întrebat cât de determinat trebuie să fii pentru a renunţa la aproape tot ce e lumesc şi a trăi în felul acela simplu, lângă natură şi divinitate. Mi-am amintit de Piatra Secuiului, uriaşul tolănit din spatele căruia soarele răsare a doua oară, şi mi-am dat seama că aici, între culmile peste care lumina are mereu culoarea mierii, nu-ţi lipseşte nimic pentru a deveni al locului.

                                            (apărut în „Dilema veche” nr. 550, 28 aug-3 sept 2014)

acasă Aiud Alba călătorie Castelul Kemény Cetatea Trascăului Cheile Aiudului Cheile Râmeţului Colţeşti drum linişte Mănăstirea Râmeţ părinţi Piatra Secuiului Rimetea stare de bine Ziua Rozelor