Anda Docea

Nu demult tare, într-o discuţie cu câteva personaje de sex feminin, cu experienţă în relaţii lungi, am fost asigurată că dragostea nu durează nici măcar acei proverbiali trei ani. Sau, mă rog, că se transformă într-un cu totul alt gen de ataşament. Că, la un moment dat, devine imposibil de păstrat stadiul de îndrăgosteală iniţial.

Cea mai lungă relaţie a mea a durat exact patru ani. Vârsta mea nu depăşea cu mult două decenii, a lui era şi mai mică. De fapt, nici nu ştiu dacă a fost o relaţie adevărată. Până la urmă, fiecare îşi defineşte termenul cum crede de cuviinţă. Pentru mine, asta însemna să nu înşel nici cu fapta, nici cu gândul, nici măcar cu o uitătură peste umăr. Cred că la fidelitatea mea autoimpusă a contribuit din plin faptul că nu exista facebook, ba, mai mult, că nici măcar nu aveam internet acasă sau sms-uri nelimitate. Nu-mi dau seama dacă îndrăgosteala a ţinut mai puţin de trei ani, pentru că el era mult timp plecat din ţară, iar noi ne certam şi ne împăcam repetat, aşa că, într-un fel, am fost mereu la început. În amintirile comune scrie că ne-am despărţit, culmea, fără să ne certăm deloc. Nu mai păstrăm legătura.

La un moment dat, mi-am instalat, în sfârşit, internet acasă, mi-am făcut şi cont de facebook şi am început să mă uit în stânga şi în dreapta, cam fără mânie. N-am mai ajuns la trei ani niciodată, ca să fac proba, dar am trecut prin multe momente în care exaltarea de la început nu numai că nu se transforma într-un soi de ataşament, dar se ducea naibii cu totul. Inima nu mai bătea alandala, picioarele nu mai fremătau a nerăbdare, nici taximetriştii nu mai erau în pericol de moarte pentru că nu mă duceau suficient de repede la vreo adresă. Nu mai alergam pe scări să sar în braţele cuiva. Nu mai alergam deloc. Mergeam încet o vreme, după care iar exaltare, iar tic-tac, iar sărit.

Când vârsta mea nu depăşea cu mult două decenii, îmi doream enorm să scriu la o revistă lucioasă şi parfumată. Prima dată când am reuşit, m-am trezit cu noaptea-n cap să caut revista, am uitat să-mi pun mănuşi sau fular şi, alergând prin zăpadă, cu picioare tremurate şi inima razna, am fluturat-o deasupra capului, gândindu-mă că toţi trecătorii trebuie să afle ce am făcut. A fost la fel de fain o vreme, apoi tic-tac-ul s-a auzit mai şoptit, exaltarea s-a domolit, iar eu n-am mai fugit fără fular să o cumpăr. Apoi n-am mai fugit deloc.

Vinerea trecută am citit pe o scenă o poveste din cartea mea, care stă să apară. Îi mărturiseam Petronelei Rotar că am avut emoţii atât de cumplite, încât mi-am printat textul cu litere mari şi l-am aşezat pe genunchi. M-am temut că, dacă ţin foile în mână, vor flutura ca un evantai. Ea a zâmbit şi mi-a zis că mă înţelege perfect, dar că mă voi obişnui. Că e aşa doar la început. Aştept s-o văd şi pe asta.

Mi se pare că am urcat cândva, demult, când m-am mutat de la ai mei, într-un fel de montagne russe. Nu ştiu dacă are o limită de viteză sau de vârstă, nici când i-a fost făcută ultima revizie tehnică. De câte ori încep să mă înalţ, inima mea bate atât de repede încât ecoul care se întoarce din cutia toracică se ciocneşte cu bătaia următoare. Picioarele îmi freamătă a nerăbdare, mâinile mi se încleştează de bara metalică şi anticiparea mă face să trag aer în piept adânc, cât pot eu de tare. În vârf, mă aşteaptă câteva secunde de plutire, o stare de graţie ca un fel de amestec de abandon cu încredere şi bucurie (pe care, în viaţa reală, o mai atingi uneori, în doi). Apoi urmează căderea, nemiloasă şi abruptă, în care ţip din toate puterile, până dau afară şi ultimul milimetru cub de aer. Şi drumul o ia de la capăt.

Încă nu vreau să cobor. Nu m-am plicitisit.

carte drum emoţie exaltare fericire fidelitate iubire montagne russe plictis relaţie revistă viaţă