No More Drama
Scris de Anda, Publicat in Căutări
Ziua de 22 iulie 2003 a fost la fel de caldă precum cea de azi. Eu purtam un costum vernil, acelaşi pe care l-am avut şi când mi-am luat licenţa în jurnalism la Cluj, nişte sandale bej cu toc înalt, iar părul meu cumplit de lung era ondulat, întrucât stătuse pe bigudiuri toată noaptea. Voiam să intru prin Dorobanţilor, habar nu aveam că mai există o intrare, de unde apelai un număr de interior, iar cineva trebuia să vină să te preia, cu un bon. A fost prima mea zi în TVR.
Ziua de 22 iulie 2015 mi-o voi petrece în tren, spre „locul unde mă aşteaptă cineva”, aşa cum am mai scris de multe ori. Acum înclin însă că cred că în toate drumurile noastre călătorim întâi cu gândul şi cu inima, aşa încât, în momentul în care ajungem la destinaţie, ne găsim pe noi înşine de multă vreme deja acolo. Dorindu-ne să mergem mai departe. Indiferent dacă ne mai aşteaptă sau nu şi altcineva, asta e mai puţin important.
Un prieten mi-a zis că, date fiind îndeletnicirile mele scriitoriceşti, am nevoie mereu de un pic de dramă în viaţa mea. O caut, mi-o imaginez, o provoc, mă lupt cu ea, o torn în cuvinte, o înving sau mă declar învinsă. Poate că avea, într-un fel, dreptate. Poate îmi pun prea multe întrebări, scriu scenarii inutile pentru mine şi pentru alţii, îmi imaginez poveşti chiar şi acolo unde nu sunt. Încerc să mă pregătesc pentru orice: pierdere, reuşită, durere, iubire.
©Emilian Chirilă | www.emilianchirila.ro
„La ce mai e bună iubirea, dacă ea nu poate salva pe nimeni de la moarte?”, se întreabă personajul Cristinei Nemerovschi din „Păpuşile”, iar întrebarea asta mă obsedează de când am citit cartea. Nu poate salva pe nimeni de la moarte. Nu poate schimba inimi, nu poate întoarce oameni din drum, nu te protejează de nimic. Dar e ceva straşnic, asta am învăţat eu în cei 12 ani de viaţă de adult, un pic condimentată de apetitul meu pentru dramă. Te poate face să ierţi şi să uiţi. Să alergi o jumătate de Bucureşti pe jos, ca un nebun, pentru că traficul nu ţine pasul cu sufletul tău. Să renunţi, când nu mai are rost. Să nu mai pleci. Să nu zici „niciodată”. Să faci un drum la capătul căruia ţi s-a promis o surpriză, iar tu să te rogi să nu se mai termine drumul. Să scrii o carte. Să crezi că, în orice moment, lucrurile se pot schimba. Iubirea ne face să rămânem în viaţă.
Au trecut 12 ani de la prima mea zi în TVR, la fel de plini ca orice viaţă de om. Am învăţat televiziune, am scris, m-am plimbat, mi-am făcut şi desfăcut bagajele de sute de ori. Am cunoscut oameni, am pierdut oameni, am iubit, am înşelat, am fost dezamăgită şi, pe alocuri, tare fericită. A fost bine.
Costumul vernil încă îmi mai vine.
..nu sunt sigură că știu să iubesc desăvârșit. Căci desăvârșirea ține de cum, nu de cât.
Moartea e o chestiune discutabilă. Lăsând moartea deoparte, însă, scopul și sensul lucrurilor poate fi altul decât cel la care ne așteptăm noi.
Într-o zi am primit un mesaj prin care mi se mulțumea pentru un sfat oferit cu 7 ani înainte.
Mi-am aruncat mâinile în sus și am spus: „De ce a fost nevoie de atâta timp până să înțeleagă omul asta ce i-am spus? De ce nu am cules roadele mai devreme?!” Gândul imediat următor a fost: „De ce întrebi? Ai semănat tu?”
Într-adevăr, poate eu am fost doar ploaia dintr-o zi peste o sămânță. Peste care avea sa mai vină o altă ploaie și o altă rază de soare, în alte zile. Pentru că nu semănasem eu, pentru că nu știu eu scopul.
Pentru că ceea ce se construiește bine durează.
Pentru că nu sunt atât de înțeleaptă pentru a mi se îngădui atâta putere.
Pentru că, oricât de mult aș iubi, nu sunt sigură că iubesc desăvârșit.