Anda Docea

Poveşti aproape adevărate despre lucruri aproape întâmplate

Saturday

16

March 2019

3

COMENTARII

Nu mă atinge-mă

Scris de , Publicat in Căutări

Îi spuneam anul trecut psiholoagei la care merg că mă simt ca într-un tunel lung și întunecat, unde nu văd c-ar pătrunde vreo rază, oricât de firavă, de lumină. Oamenii mă întreabă de ani de zile deja „pe când o nouă carte?”, dar cred că ei vor, de fapt, povești scrise de cei care au niște răspunsuri, care pot promite că în 10 pași te scot din tunel, care știu să înșire iscusit cum au întrezărit raza de lumină și și-au croit drumul către ea. Oamenilor le plac poveștile despre învingători, despre cei care se reinventează și trăiesc din plin, despre cei care au curaj, care oferă soluții. Cine naiba ar vrea să citească o carte despre traiul într-un tunel? Terapeuta a început prin a-mi spune că metafora cu tunelul de unde nu se vede nicio rază de lumină i se pare foarte reușită, iar asta m-a făcut să zâmbesc un pic. Apoi m-a întrebat dacă eu merg prin tunelul ăsta sau stau pe loc. Atunci, nu am știut ce să îi spun.

Când a apărut prima carte mă autoconvinsesem că am toate răspunsurile. Pe măsură ce trece timpul, între alb și negru răsar multe, multe nuanțe de gri. Am înțeles, totuși, câteva lucruri. Că dacă cineva nu te iubește cum vrei tu, nu înseamnă că nu te iubește atât cât poate el iubi și-n felul lui. Că dacă nu-ți dă tot ce îți dorești, nu înseamnă că nu oferă atât cât este el capabil. Că lucrurile se transformă, în timp, iar unele dintre ele chiar se termină. Că dacă nu iei în piept tristețea, dacă nu treci fix prin mijlocul ei și încerci să o ocolești, drumul poate fi interminabil. Și că, uneori, cea mai mare victorie e să recunoști că ai pierdut.

Tunelul e la fel de întunecat (e, practic, beznă totală), dar, de o vreme, știu sigur că am început să merg. Asta pentru că mă mai ciocnesc, orbecăind, de alți oameni, cu ritmul lor, mergem umăr la umăr o vreme și vorbim puțin (se pare că e adevărat, dacă ți se duce vederea se ascut alte simțuri), apoi ne căutăm fiecare ieșirea spre lumină cum ne pricepem mai bine. (Sunt chiar momente când pare să fie o aglomerație de nedescris.)

Touch_me_not

De trei paragrafe încerc să recomand „Touch Me Not”, filmul care a luat Ursul de Aur la Berlinala de anul trecut, și nu știu exact cum s-o fac. Știu însă că filmul Adinei Pintilie, regizoarea care are exact vârsta mea, va stârni oricum reacții. Unii vor pleca din sală, alții vor fi contrariați sau ofensați, iar alții își vor simți sufletul întors pe dos, obligat să se privească în oglindă și apoi strâns tare în brațe.

Tell me how you loved me, so I understand how to love. E un film despre iubirea care ne curge prin vene în forma în care am învățat-o. Așa cum ne-a fost ea oferită de mici, așa cum am perceput-o, așa am dus-o mai departe. Am pus semnul egal între ea și dorința de a corespunde, de a nu fi respinși, și am ascuns sub preș frustrarea, rușinea, furia. Să nu fie cumva o contradicție prea mare între felul în care credeam că trebuie să fim, ca să primim iubire, și cine suntem cu adevărat. De teamă să nu-l pierdem pe celălalt. Iar teama asta poate fi la fel de puternică precum cea de moarte. De fapt, dacă mă gândesc bine, teama de a pierde chiar e teamă de moarte. La fel cum cei mici depind de părinții lor pentru a supraviețui, indiferent cum sunt tratați (nici nu au termen de comparație sau granițe clare între bine și rău), unii dintre noi ajung adulți care nu știu cum ar supraviețui fără celălalt. Și, atunci, nu concep să-l piardă.

Vestea bună este că și „a iubi” se învață. Câțiva, din jur, au găsit calea s-o facă fără să se dizolve, iar asta înseamnă că se poate. Chiar și 50 de ani e o vârstă acceptabilă. Cum spune un personaj din film, când constați că nu mai ai mai mult de 15-20 de ani de viață activă în față, nu-ți mai vine să fii altfel decât autentic.

Nu știu dacă „Touch Me Not” poate fi povestit. Filmul ăsta e ca un prieten care-ți spune „mă culc acum, că e 3 dimineața și mă trezesc devreme, dar o să dorm cu telefonul la cap, poți să mă mai suni dacă simți nevoia”, sau ca unul dintre cei puțini cărora le poți zice „știu că mă repet, că ți-am mai povestit toate astea, dar chiar am nevoie să mă mai asculți un pic”, sau ca un seen care apare imediat ce ai trimis mesajul, sau ca un iubit care-ți repetă că a fost mereu acolo. E una dintre bornele ce măsoară drumul prin tunelul lung, momentan în beznă.

3 Comentarii

  1. Ecaterina
    • Anda
      • Ecaterina

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *