Nu mă atinge-mă
Scris de Anda, Publicat in Căutări
Îi spuneam anul trecut psiholoagei la care merg că mă simt ca într-un tunel lung și întunecat, unde nu văd c-ar pătrunde vreo rază, oricât de firavă, de lumină. Oamenii mă întreabă de ani de zile deja „pe când o nouă carte?”, dar cred că ei vor, de fapt, povești scrise de cei care au niște răspunsuri, care pot promite că în 10 pași te scot din tunel, care știu să înșire iscusit cum au întrezărit raza de lumină și și-au croit drumul către ea. Oamenilor le plac poveștile despre învingători, despre cei care se reinventează și trăiesc din plin, despre cei care au curaj, care oferă soluții. Cine naiba ar vrea să citească o carte despre traiul într-un tunel? Terapeuta a început prin a-mi spune că metafora cu tunelul de unde nu se vede nicio rază de lumină i se pare foarte reușită, iar asta m-a făcut să zâmbesc un pic. Apoi m-a întrebat dacă eu merg prin tunelul ăsta sau stau pe loc. Atunci, nu am știut ce să îi spun.
Când a apărut prima carte mă autoconvinsesem că am toate răspunsurile. Pe măsură ce trece timpul, între alb și negru răsar multe, multe nuanțe de gri. Am înțeles, totuși, câteva lucruri. Că dacă cineva nu te iubește cum vrei tu, nu înseamnă că nu te iubește atât cât poate el iubi și-n felul lui. Că dacă nu-ți dă tot ce îți dorești, nu înseamnă că nu oferă atât cât este el capabil. Că lucrurile se transformă, în timp, iar unele dintre ele chiar se termină. Că dacă nu iei în piept tristețea, dacă nu treci fix prin mijlocul ei și încerci să o ocolești, drumul poate fi interminabil. Și că, uneori, cea mai mare victorie e să recunoști că ai pierdut.
Tunelul e la fel de întunecat (e, practic, beznă totală), dar, de o vreme, știu sigur că am început să merg. Asta pentru că mă mai ciocnesc, orbecăind, de alți oameni, cu ritmul lor, mergem umăr la umăr o vreme și vorbim puțin (se pare că e adevărat, dacă ți se duce vederea se ascut alte simțuri), apoi ne căutăm fiecare ieșirea spre lumină cum ne pricepem mai bine. (Sunt chiar momente când pare să fie o aglomerație de nedescris.)
De trei paragrafe încerc să recomand „Touch Me Not”, filmul care a luat Ursul de Aur la Berlinala de anul trecut, și nu știu exact cum s-o fac. Știu însă că filmul Adinei Pintilie, regizoarea care are exact vârsta mea, va stârni oricum reacții. Unii vor pleca din sală, alții vor fi contrariați sau ofensați, iar alții își vor simți sufletul întors pe dos, obligat să se privească în oglindă și apoi strâns tare în brațe.
Tell me how you loved me, so I understand how to love. E un film despre iubirea care ne curge prin vene în forma în care am învățat-o. Așa cum ne-a fost ea oferită de mici, așa cum am perceput-o, așa am dus-o mai departe. Am pus semnul egal între ea și dorința de a corespunde, de a nu fi respinși, și am ascuns sub preș frustrarea, rușinea, furia. Să nu fie cumva o contradicție prea mare între felul în care credeam că trebuie să fim, ca să primim iubire, și cine suntem cu adevărat. De teamă să nu-l pierdem pe celălalt. Iar teama asta poate fi la fel de puternică precum cea de moarte. De fapt, dacă mă gândesc bine, teama de a pierde chiar e teamă de moarte. La fel cum cei mici depind de părinții lor pentru a supraviețui, indiferent cum sunt tratați (nici nu au termen de comparație sau granițe clare între bine și rău), unii dintre noi ajung adulți care nu știu cum ar supraviețui fără celălalt. Și, atunci, nu concep să-l piardă.
Vestea bună este că și „a iubi” se învață. Câțiva, din jur, au găsit calea s-o facă fără să se dizolve, iar asta înseamnă că se poate. Chiar și 50 de ani e o vârstă acceptabilă. Cum spune un personaj din film, când constați că nu mai ai mai mult de 15-20 de ani de viață activă în față, nu-ți mai vine să fii altfel decât autentic.
Nu știu dacă „Touch Me Not” poate fi povestit. Filmul ăsta e ca un prieten care-ți spune „mă culc acum, că e 3 dimineața și mă trezesc devreme, dar o să dorm cu telefonul la cap, poți să mă mai suni dacă simți nevoia”, sau ca unul dintre cei puțini cărora le poți zice „știu că mă repet, că ți-am mai povestit toate astea, dar chiar am nevoie să mă mai asculți un pic”, sau ca un seen care apare imediat ce ai trimis mesajul, sau ca un iubit care-ți repetă că a fost mereu acolo. E una dintre bornele ce măsoară drumul prin tunelul lung, momentan în beznă.
Cred ca putini oameni au norocul sa traiasca asa cum isi doresc. Ceilalti devenim melancolici sau tristi. Dupa cum percep eu lumea si din interactiunea cu ceilalti, cred ca in tunel e mereu mare imbulzeala. Cei fericiti traiesc, poate, doar un sentiment – ceilalti avem parte de multe emotii…
Cunosc oameni care, poate în urma încercărilor sau a suferinței, au reușit să ajungă la un echilibru cu ei înșiși și cu ce e în jur, într-un soi de „fericire a momentului” perpetuă, pe care eu o văd ca pe o…linie dreaptă, tocmai pentru că e lipsită de gama de emoții despre care vorbeați. Și, atunci, nu mai știu ce să-mi doresc. Mă tem că anihilarea capacității de a iubi total duce și la o diminuare a intensității fericirii.
Eu cred ca intensitatea fericirii depinde (si) de sensibilitate si varsta. Norocul circula si, asemenea lui Mos Craciun, ajunge pe la toti – la unii mai devreme, la altii mai tarziu – dar niciodata prea tarziu. In viata, putini au sansa unui drum unic. Nu cauta prea mult. Conditia necesara si importanta pentru calatorie este ca omul cu care pleci la drum sa nu-ti displaca. Va fi atat de frumos sa-i descoperi caratele pe cat de sfasietoare e durerea atunci cand ii descoperi piesele false. Cu toate trairile la vedere (ca sa se poata vindeca ranile), nu te opri din drum. Pana ajungi la sufletul lui.
Un observator impartial l-ar vedea pe cel fericit perpetuu monoton, poate chiar plicticos; pare (sau este) privilegiat cel care a experimentat de toate. Se numeste OM.
Nu mi-a placut filmul. Mi se pare ca oricat ai forta unele lucruri, ele nu pot deveni credibile.