Anda Docea

Se spune că mintea umană are o capacitate grozavă de autoprotecţie. Că, de multe ori, blochează un eveniment neplăcut, ceva ce a adus durere, dezechilibru, deprimare. Îl închide într-un colţ întunecat, prin care nu mai şterge praful în veci. Ca şi când nu s-ar fi petrecut. Totul, pentru a merge înainte.

M-am plimbat recent cu bicicleta prin cartierul unde am copilărit. Bunica mea locuia la primul etaj, în a treia scară a unui bloc lung, chiar pe colţ. Obişnuiam să o strig când treceam pe sub geamul ei, cu multă vreme în urmă. Ea nu mai e de câţiva ani, dar am observat nişte rufe întinse la uscat şi, pentru câteva clipe, inima mea şi-a grăbit bătăile. Aproape că mă aşteptam să o văd scoţând capul pe geamul de la bucătărie. Nu avea cum să se întâmple aşa, desigur, hainele fuseseră probabil întinse de nişte vecini care au acces în apartament. Dar raţionamentul ăsta l-am făcut abia după câteva momente de pedalat mai febril.

M-am reîntâlnit la un moment dat, întâmplător, cu un bărbat cu care formam cândva un fel de „împreună”. L-am văzut de departe, venind prin mulţime, şi mi-am amintit cum, în locurile publice în care ieşeam, de câte ori nu eram unul lângă altul, mă căuta mereu cu privirea. Când stabileam contactul vizual, îmi făcea cu ochiul, iar eu zâmbeam. A făcut la fel, deşi nu-l mai văzusem de vreo doi ani. Dar, până să realizez asta, câteva clipe, inima mea şi-a schimbat ritmul, iar zâmbetul a fost la fel de larg ca altădată. Ca şi când „împreună” mai exista încă, într-un loc neprăfuit.

La primul etaj, a treia scară, într-un bloc lung din Aiud, nu mai locuieşte nimeni. Un bărbat care altădată îmi făcea cu ochiul în mulţime m-a pierdut din vedere. Cu toate astea, mintea mea, care a dezvoltat, în timp, admirabile mecanisme de protecţie, care poate desena cu repeziciune o schemă logică pentru orice problemă de viaţă, aşa încât să nu rămână variantă de rezolvare neexplorată, mă lasă să alunec câteva clipe, din când în când, într-un trecut mai mult sau mai puţin îndepărtat, în care îmi era bine. Singura explicaţie pe care am găsit-o este aceea că tot ce iubim cândva, tot ce trăim din plin, tot ce dăruim şi tot ce visăm se adună undeva, după scheme cu totul ilogice, în cavitatea toracică, uşor pe stânga. Şi, de acolo, ne conduce întreaga viaţă. Chiar dacă noi, naivi, alegem să credem altceva.

Aiud bunici fericire inimă iubire minte trecut viaţă