Anda Docea

Poveşti aproape adevărate despre lucruri aproape întâmplate

Sunday

29

September 2019

2

COMENTARII

Outside In

Scris de , Publicat in Întâmplări

Mă întreb cum ar fi dacă ai sta închis undeva 20 de ani, aproape fără nicio legătură cu universul din exterior. Odată eliberat, adolescentul de altădată s-ar trezi că e un adult de aproape 40 de ani, într-o lume schimbată. O lume în care nimeni nu mai bea 7Up, nu mai ascultă casete și preferă să scrie mesaje decât să vorbească. Ți-ai cumpăra un telefon, ca să-ți încapă întreaga viață într-un buzunar? Ți-ai lua bicicleta și ai pedala cât poți de tare spre cel mai apropiat loc de joacă, în căutarea altor copii? Te-ai îndrăgosti? Ai încerca să „nu-ți irosești potențialul”?

Ca răspuns la presiunea venită din afară de a face ceva cu viața lui, protagonistul din Outside In, proaspăt întors în lume fără să știe prea bine cum să se bucure de asta, zice așa: Eu vreau doar o viață simplă. O slujbă la care să mă pricep, de unde să mă întorc acasă în fiecare zi la oameni pe care să-i iubesc și cu care să mă port bine. Să mă uit la televizor și, poate, să fac o drumeție din când în când, în week-end-uri.

Se tot vorbește despre nevoia de apartenență sau despre importanța legăturilor interumane, care se pare că-s vitale. De regulă, nu credem teoriile până nu le testăm pe pielea noastră, așa că, în acest caz, momentul-cheie este când, după câteva întârzieri și schimbări neprevăzute de program, ajungi mult după miezul nopții, cu o grămadă de bagaje, direct într-un alt anotimp, într-un oraș în care stai de 15 ani și cunoști sute de oameni și n-ai pe cine să suni. Rectific: nu simți că ai cu nimeni genul de relație care să permită un telefon și o eventuală solicitare de ajutor la acea oră. Iar revelația o ai ceva mai târziu, când stai pe o bordură în centru, cu telefonul descărcat și niciun taxi prin preajmă. Și, atunci, revenind la importanța construirii și menținerii de relații interumane, îți cam dai seama că e posibil să fi greșit undeva. Iar acești 15 ani să fi trecut degeaba.

Când eram mai tânără nu gândeam așa. Îmi amintesc că mi-am petrecut niște ani într-o singurătate totală, aleasă, asumată și generic cunoscută drept „nu vreau să mă bată nimeni la cap”. Sănătos e să consideri că ai făcut cum ai știut mai bine la momentul respectiv, cu experiența ta de atunci, cu mijloacele pe care le aveai la dispoziție și în împrejurări aflate sau nu de partea ta. De asta se zice că regretele nu-și au rostul. Dar cred că e în regulă să regreți că, alegând cum ai știut mai bine, rezultatele n-au fost altele. Vârsta e departe de a fi „doar un număr”, e mult, mult mai mult de atât. E suma alegerilor, a regretelor, a oamenilor lăsați în urmă sau pierduți pe drum, a momentelor când ai stat noaptea pe bordură în mijlocul orașului, a tuturor telefoanelor la care nu ți s-a răspuns și a celor pe care nu le-ai mai dat. Vârsta e doar un număr pentru personajul din Outside In, dar asta numai pentru că și-a petrecut 20 de ani departe de lumea dezlănțuită și, în mod miraculos, pentru el timpul a refuzat să treacă.

©Emilian Chirilă | www.emilianchirila.ro

©Emilian Chirilă | www.emilianchirila.ro

E o melodie a lui Tracy Chapman care îmi place tare, se numește Fast Car, și undeva la refren zice așa: Remember when we were driving, driving in your car/ Speed so fast I felt like I was drunk/ City lights lay out before us/ And your arm felt nice wrapped ’round my shoulder/ And I had a feeling that I belonged/ I had a feeling I could be someone. Abia după vârsta de 40 de ani am înțeles cum stă treaba cu acel belonged.

2 Comentarii

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *