Anda Docea

De câte ori am de-a face cu spitale și doctori trec printr-o gamă de stări greu de clasificat. În primul rând, mi-e frică. De întrebări, de durere, de tot ce ar putea să urmeze. În al doilea rând, omit să spun tot adevărul. Pentru că n-am respectat regulile, n-am fost cumpătată, n-am ascultat. În al treilea rând, mi-e rușine. Să fiu dezbrăcată, înțepată, întoarsă pe toate părțile. Și, în cele din urmă, mă simt cumplit de vulnerabilă. Ca și când orice rău mi se poate întâmpla. Ca și când toată viața mea confortabilă de până atunci s-ar putea schimba, iar eu ar trebui, chiar „ar trebui”, să o iau de la capăt, altfel.

Mi-am dat seama nu demult că la fel simt și când mă îndrăgostesc. În primul rând, mi-e frică. De nereciprocitate, de suferință, de tot ce ar putea să urmeze. În al doilea rând, mint prin omisiune. Nu pomenesc nimic despre promisiuni încălcate, cuvinte grele, zgomot de uși care se trântesc, închizându-se definitiv. În al treilea rând, mi-e rușine. Să fiu dezbrăcată, expusă, cercetată pe toate părțile. Și, în cele din urmă, mă simt cumplit de vulnerabilă. Ca și când, dacă nu sunt suficient de atentă, ceva cumplit s-ar putea întâmpla. Ca și când toată existența mea de până atunci s-ar putea schimba, definitiv, într-un fel pe care să nu-l pot controla.

Cu fiecare poveste nouă îmi propun să o iau de la capăt. Să nu-mi mai fie frică sau rușine, să nu mai mint și să nu mă mai aștept la ceva rău. Tata mi-a zis însă, la un moment dat, că „a o lua de la capăt” nu există decât ca replică dintr-un film. Cel mult, putem continua. Așa cum suntem.

destin drum iubire medic poveste relaţie spital tata teamă timp viaţă