Show Must Go On
Scris de Anda, Publicat in Întâmplări
Am ajuns, la un moment dat, cu diverse treburi organizatorice, printr-un studio din TVR în care am prezentat, vreme de vreo două sezoane, o emisiune în direct. Aproape că nu mi-aș fi amintit de asta atunci dacă nu aș fi zărit, aruncat într-un colț neluminat, plin de praf, vechiul meu decor.
Trec, din când în când, prin locuri din care am amintiri cu cineva. Poate n-aș șterge praful de prin colțul de suflet unde sunt dosite, dacă plăcinta cu brânză dulce și stafide nu ar mirosi exact ca în trecut, sau dacă un afiș n-ar anunța un festival de film care ne plăcea amândurora, sau dacă ninsoarea nu s-ar încăpățâna să cadă în Parcul Carol exact ca într-o dimineață anume, în care era cumplit de frig, fără ca asta să conteze.
Într-o prima fază aș fi vrut să rearanjez scaunele, să chem invitații și să mai filmăm o ediție, doar una, în care să vorbesc mai tare, să pun întrebări mai istețe, să dorm mai mult în noaptea dinainte. Să fie mai bine ca oricând.
Să mai am o zi, doar una, în care chiar să nu îmi pese că e iarnă, să mai văd un film la festivalul ăla și să-mi iau și eu o bere mult prea rece, să nu se fi desființat patiseria cu pricina de la Romană. Să nu mai fie rău niciodată.
Apoi îmi amintesc că emisiunile țin un sezon, maximum două, și că oamenii se plictisesc într-un an, maximum doi. Tata mi-a zis la un moment dat, când încă mai spera să obțin permisul de conducere, că orice schimbare de direcție trebuie semnalizată din timp. Dar nu cred că a respecta toate regulile e cel mai bun lucru pe care-l poate învăța un copil. Și nici măcar anticiparea erorilor celorlalți, cei care îți intră și îți ies din viață fără nici un preaviz. Cred că, dacă ar fi să găsesc o calitate care să te ajute să o scoți la capăt, în drumul ăsta plin de curbe pe care dansăm în fiecare zi, ar fi adaptabilitatea. Adică oricâte proiecte de suflet s-ar încheia fără veste, oricâți oameni la care ții și-ar schimba direcția fără să semnalizeze, nimic din toate să nu ajungă să-ți devieze drumul tău sau, mai grav, să te scoată definitiv de pe carosabil.
Am senzația că următorul decor va fi fabulos. O patiserie bună știți?
Este, și nu atât de departe de Pacul Carol, cam pe la jumătatea Străzii 11 iunie, aproape de Casa Macovei. Fac un aluat extraordinar, iar umplutura este just alcătuită, fără prea mult zahăr, fără a fierbe merele sau dovleacul până ce ajung terci. Cât despre cea din Romană, este tot pe-acolo, e drept, vreo 10 metri mai spre Universitate. Considerabil mai mică și simțitor pițiponcită în decor – de conveniență, ce să-i faci -, dar cu aceleași baclavale cu multă nucă (și, trebuie spus – ca întotdeauna acolo -, zaharisite), cât și cu roțile de plăcintă umplute generos. Iar de-ar veni o zi când s-ar închide prăvălia și s-ar muta un Fornetti în loc, cred că ea ar exista mai departe pentru mulțimea de oameni care, la un moment dat, au luat loc cu un pateu și un pahar de lapte bătut în față, la patiseria din Romană. N-am convingerea că decorul trebuie să fie în lumina reflectoarelor și să miroasă a soluție antistatică pentru a exista emisiunea.
Eh, ce bine ar fi asa să fie, să ne putem adapta oricând, in orice situație. Uneori e foarte greu, mai ales atunci când tot ce ai pus inainte a fost sufletul. El e partea vulnerabilă din noi. Cu restul mai facem față si incercam să ne reorientam cu ce ne-a rămas. Dar numai dacă sufletul e undeva sus, bine protejat de cei neatenti la trafic.