Anda Docea

“Când am simţit că mă desprind de pământ, reacţia mea n-a fost de plăcere, ci de fericire. M-am auzit cum trăiesc, ca să spun aşa.” Sunt vorbele prin care inventatorul francez J.A.C. Charles descrie prima ascensiune la bordul unui balon cu hidrogen, de pe 1 decembrie 1783. Sau, cel puţin, aşa ne spune Julian Barnes în “Niveluri de viaţă”.

Ne petrecem o treime spre o jumătate din viaţă creionându-ne o listă cu tot ce am dori să atingem, încercând să rezolvăm toate problemele după schema if-then-else şi scăpând din vedere “factorul uman”. Credem că anumite persoane vor conta mereu şi că vom putea scrie finaluri la toate poveştile pe care le începem. Folosim cuvinte mari, cum sunt “niciodată” sau “întotdeauna”, cel puţin o dată pe zi. E omeneşte.

Trecem de 30 de ani până să înţelegem că părinţii noştri au făcut cum au ştiut mai bine. Că legătura cu ei este, probabil, singura de necontestat, de nejudecat, de nedezlegat. Că, deşi ei numesc “hobby” ceea ce noi considerăm a fi “stil de viaţă”, sunt singurii care ne acceptă şi când ratăm pe mai mult de un plan. Că, atunci când ne certăm, se supără un pic pe ei, mai puţin pe noi şi îndeosebi pe felul în care au decurs lucrurile. E normal.

Iubim de n-1 ori până la povestea care ne învaţă că schemele logice nu-şi au rostul. Că reuşitele au uneori la bază cele mai stupide motive şi e de preferat să nu te iei prea tare în serios. Că viaţa are o grămadă de începuturi şi un singur final cert. Că toate calculele matematice, fizice, morale sunt date peste cap de chimia dintre doi oameni. Se întâmplă.

 

Să te auzi cum trăieşti e cel mai greu lucru din lume. Sau cel mai frumos. Sau ambele. Ca să-l atingă, în 1783, J.A.C. Charles a construit un balon cu hidrogen cu care a zburat 2 ore şi 5 minute, înălţându-se până la 550 de metri. Acum nu mai e atât de complicat. Undeva, la graniţa dintre o treime şi o jumătate din viaţă, îi ignori pe cei care te sfătuiesc să fii altcineva, altundeva, altfel. Nu mai vrei să dai timpul înapoi, să desenezi finaluri, să păcăleşti chimia. Îţi spui, uneori zilnic, de câte ori este nevoie: “E omeneşte. E normal. Se întâmplă.” Şi balonul tău cu hidrogen se mai ridică un pic.

balon fericire iubire J.A.C. Charles Julian Barnes Niveluri de viaţă părinţi timp trecut viaţă zbor