Anda Docea

Există un citat din „Alchimistul” lui Coelho pomenit în declarații, interviuri și articole mai des decât oricare altul, din ce am auzit eu în ultimele decenii. Și anume: Când îți dorești ceva cu adevărat, tot Universul conspiră pentru îndeplinirea visului tău. Pentru lucruri care îți ies așa cum dorești, în viață, e și acesta un mod de a gândi, mai mult de dragul poveștii. Dar, în realitate, cred eu că se întâmplă cu totul altceva.

Prin toamna lui 1991, am participat, la școală, la un întreg spectacol conceput de profesoara mea de limba română după scrierile lui Ion Creangă. Eu am jucat rolul lui Harap Alb și știu din însemnările tatălui meu că nu am fost prea încântată de faptul că am interpretat „un băiat”. Tot atunci se pare că le-am zis alor mei: Când o să fiu mare, și eu o să scriu cărți. Aș putea ambala frumos toată povestea și spune că Universul a conspirat admirabil și, vreo 25 de ani mai târziu, chiar am publicat o carte. În toți anii aștia, însă, nu m-am oprit din scris niciodată. Nici n-a trecut o zi să nu mă gândesc la carte (când eram studentă găsisem și titlul, din păcate fusese deja înregistrat și cartea mea nu s-a mai putut numi așa). Am adunat multe jurnale scrise mărunt și câteva agende cu idei, majoritatea rămase doar acolo. Textele de sine stătătoare au început cu câțiva ani înainte de revista Tango, multe dintre ele necitite de nimeni. Apoi m-am gândit care povești ar putea fi adunate într-o carte și cum ar putea fi împărțite. În 10 ani, strânsesem aproape 1.000. Am ales câteva zeci și editarea lor a durat aproape mai mult decât scrierea. Herg Benet nu a fost prima editură la care am încercat (ci a treia), dar cu ei a ieșit, într-o perioadă în care oarecum pierdusem speranța (poate și pentru că nu mă încadrez într-un anume gen literar). Și, da, la un final de februarie, când știu exact unde mă aflam și ce făceam, a venit și mesajul de la ei. Cred că, de atunci, n-am mai fost așa de fericită niciodată (asta pentru că să te faci singur fericit e un demers a cărui învățare durează, uneori, o viață-ntreagă).

Mai am un exemplu, de altă factură, în care Universul ar putea fi pus la zid pentru conspirație. Cu mulți (chiar mulți!) ani în urmă, am văzut un băiat într-o reclamă. Apărea doar câteva secunde, dar mi-a rămas și-n minte și pe retină ca nimeni altul. Scurtând-o în maniera Coelho, ceva ani mai târziu, chiar am ieșit (vreo două săptămâni) cu tipul din reclamă, pe care inițial nici nu știusem cum îl cheamă. N-a prea fost cu scânteie, ne-am îndepărtat relativ repede, fără să ne certăm. (Era cu adevărat foarte, foarte drăguț.) Se pare că Universul și-a făcut bine treaba, nu? Păi…nu. Nu prea i-am lăsat vreo treabă de făcut. În toți anii respectivi (și era destul de greu, Facebook nu era ce este acum), m-am dat peste cap să aflu cine e respectivul, ce face, unde este, ce mănâncă, pe ce parte doarme și la ce oră se trezește, dacă iese cu stângul sau cu dreptul din casă și cu ce fată a dansat mai mult la banchetul din liceu. Lucrând în presă, nu a fost chiar atât de greu să ne intersectăm cumva. The End. (Menționez că toată povestea mi se pare acum extrem, extrem de amuzantă.)

Cred că Universul nu se amestecă în visurile noastre, nici măcar în cele puerile cum ar fi aventuri cu tipi din reclame. Cred că își vede de treburile lui obișnuite de Univers și, după ce le termină, poate iese seara la cină în oraș. Cât despre dorințele noastre, uneori renunțăm la ele pentru că suntem nevoiți, ori nu mai avem timp și energie, alteori le înlocuim cu altele, iar în câteva cazuri chiar le împlinim (și astea ultimele sunt cunoscute generic drept „a te face singur fericit”). Vestea proastă este, prin urmare, că doar de tine depinde, Universul te lasă-n pace. Vestea bună este că doar de tine depinde.

Alchimistul aventură Camere de hotel carte Coelho copilărie destin fericire Herg Benet părinţi tata univers