Anda Docea

De când sunt, de câte ori am obținut ceva (de regulă cu greu, mai rar printr-o potrivire neașteptată), de fiecare dată când astrele se aliniau încât să reușesc să ajung într-un loc, la orice mesaj mai altfel primit de la un om la care începeam să țin (știți voi, mesajul ăla care schimbă natura unei relații), m-am gândit că n-o să dureze. Și că, dacă fericirea e cel mai eficient mijloc de plutire, cu cât ajungi mai sus, cu atât căderea va fi mai grea. Apoi încercam să-mi imaginez care e cel mai rău lucru ce se poate întâmpla, știam că n-o să mă omoare, dar aș fi vrut totuși să găsesc un mod de a evita orice durere. Pe scurt, în mijlocul bucuriilor care tocmai prindeau contur, făceam ample repetiții pentru un dezastru imaginat.

Am peste două decenii de practică și pot garanta că repetițiile nu iau nicio fărâmă din tracul reprezentației oficiale. Că nimic din ce anticipezi nu te poate face să eviți loviturile și că, de cele mai multe ori, ele vin în cascadă, parcă special să testeze cât poți să duci. Și, atunci, singurul mod în care poți să faci să se mai scurgă o zi, apoi încă una, până să respiri din nou, este să speri că o să treacă. (Nu mai știu cine spunea că disperarea vine din convingerea că toate zilele care urmează vor fi la fel.) Altfel spus, să procedezi invers: în plină tragedie, să faci repetiții pentru bucurii viitoare.

Mi s-a întâmplat o singură dată să simt cu adevărat disperarea despre care vorbeam în paranteza de mai sus. Mai demult, în vara anului trecut. Într-o sâmbătă după-amiază cu soare și liniște, cel mai potrivit moment pentru ca sentimentul de sfârșit să se insinueze ca un șarpe. Cele mai negre scenarii se adeveriseră și nicio repetiție nu m-a făcut să am mai multă forță în picioare. Tot ce putuse să meargă rău a mers. Nu știu cu exactitate ce m-a făcut să mă ridic. Dar cred că a fost convingerea că am atins acel rock bottom despre care vorbesc englezii și, cum mai jos nu se putea, the only way was up. Așa că a doua zi a fost cu 0,001% mai bine, în următoarea, la fel și tot așa. Per ansamblu, tot rău vreme lungă. Însă nu atât de rău ca în după-amiaza liniștită de sâmbătă, când disperarea mi s-a strecurat în suflet ca un șarpe, făcându-mă să cred că toate zilele vor fi la fel.

Acum am și mai puține lucruri ca vara trecută, personal și profesional. De o vreme, joc în fiecare zi în filmul Viața ta, cum o știai, s-a încheiat definitiv. Am însă multă libertate, citeam undeva că asta, de fapt, înseamnă „a nu pretinde că totul e în regulă când nu este”. Am mare experiență cu prima parte. Am folosit construcțiile „nu-i nimic”, „e ok”, „altă dată” până le-am tocit ca pe niște patine cu care aluneci pe lac vreo cinci ierni la rând. De fapt, nu e ok. Mă doare. Nu mai e timp pentru o „altă dată”.

Melancholia lui Lars von Trier e un film minunat pe care eu l-am citit mereu în cheia fricii de moarte. Cele două surori au o atitudine diametral opusă față de ea, asta pentru că una dintre ele mai trăise sfârșitul lumii de câteva ori, cu fiecare cădere. Așa învățase să nu-i mai fie frică. 0,001% adunate, cu răbdare, de multe multe ori, pot duce la procente serioase de bucurie.

alegere bucurie cădere destin dezastru drum fericire Lars von Trier Melancholia schimbare viaţă